Strategia lui Trump pentru Iran dezavantajează pe toată lumea – by Joschka Fischer

0
4
Președintele SUA, Donald Trump FOTO: Wikimedia Commons

Putem doar să presupunem ce speră Donald Trump, președintele SUA, să realizeze în Iran. Are în plan un tratat nuclear „mai bun” decât acordul din 2015, din care a retras Statele Unite? Presupun, el și consilierii săi, că dacă adună suficiente cereri, regimul va fi forțat să se supună, sau chiar să abdice? Sau pregătesc terenul pentru o încercare de schimbare a regimului prin forță militară?

După toate aparențele, ei înșiși nu au nicio idee. Până la urmă, chiar nu contează, pentru că niciuna dintre variantele de mai sus nu se va întâmpla.

Desigur, retragerea din Planul Comun de Acțiune Cuprinzător (JCPOA, cum este cunoscut oficial acordul nuclear din 2015) a îndeplinit una dintre promisiunile sale principale din campanie. Problema este că nici el, nici consilierii săi nu par să fi luat în considerare ce ar urma.

Una dintre puținele constante ale abordării lui Trump, în elaborarea politicilor, este concentrarea sa pe câștigarea aprobării grupului său de principali susținători. Având în vedere și faptul că și-a exprimat opoziția față de implicarea Americii în străinătate, putem presupune că acești votanți nu doresc ca SUA să pornească un alt război în Orientul Mijlociu. O conflagrație militară cu Iranul ar avea ca rezultat chiar și mai multe victime și s-ar dovedi și mai greu de câștigatdecât războaiele conduse de SUA în Afganistan și Irak.

În ceea ce îl privește, cel mai probabil Trump vrea să evite războiul, maximizând în același timp presiunea asupra regimului iranian. Problema este că, în mediul politic al Golfului Persic, linia dintre aceste două opțiuni nu este foarte clară. Experiența din trecut arată că presiunea maximă adesea creează condițiile pentru confruntarea militară.

Trump, spre deosebire de consilierul său pe probleme de securitate națională, John Bolton, susține că o schimbare violentă a regimului nu este unul dintre obiectivele politicii sale în Iran. Cu toate acestea, acționează exact ca și cum neoconservatorii care l-au condus pe fostul președinte american George W. Bush în Irak încă sunt cei ce trag sforile.

Această situație este cu atât mai periculoasă cu cât spațiul de manevră al politicienilor americani în Orientul Mijlociu s-a diminuat semnificativ începând cu anul 2003. Poziția strategică a Iranului este astăzi mult mai puternică decât era atunci, tocmai pentru că războiul din Irak i-a doborât cel mai important rival din regiune. Și, departe de a fi izolat în eventualitatea unei escaladări militare, Iranul ar primi sprijin material și diplomatic, atât de la Rusia, cât și de la China.

Cel puțin de la căderea șahului, în 1979, politica occidentului față de Iran a fost bazată pe iluzii. Vestul, condus de SUA, s-a bazat mult timp pe sancțiuni economice, pentru a forța regimul iranian să-și modifice politicile și comportamentul. Dar această abordare, alături de multe alte greșeli ale Americii în regiune, a întărit puterea Iranului. Forțele militare ale Iranului sau ale apropiaților săi se extind acum în Irak, Siria și Liban – până la Mediterană și la granița de nord a Israelului. Și, chiar dacă economia iraniană suferă mult sub greutatea sancțiunilor, nu este distrusă. Iar sistemul de securitate nu prezintă niciun fel de fisuri.

Ca răspuns la decizia lui Trump de a renunța la JCPOA și de a reinstitui sancțiunile, Iranul a amenințat cu reînceperea îmbogățirii uraniului pentru arme nucleare. În cazul în care regimul ar dobândi arme nucleare, probabilitatea unui război imediat sau a unei curse a armelor nucleare în regiune – și amenințarea la adresa securității Europei – ar fi substanțială.

Prevenirea unui astfel de rezultat este motivul pentru care europenii au inițiat negocieri nucleare cu Iranul, la începutul anilor 2000, ca urmare a invaziei SUA în Irak. Dar până la sosirea președintelui american Barack Obama nu s-a schimbat strategia generală occidentală. Iar acum, când Trump anulează atât de mult din progresul făcut în timpul administrației Obama, este clar că Europa singură nu are puterea de a împiedica Iranul să dezvolte arme nucleare.

Merită să ne amintim că, pe lângă obiectivele sale de neproliferare, JCPOA a fost, de asemenea, concepută să reintegreze Iranul în comunitatea internațională. Ca și europenii, administrația Obama a recunoscut că izolarea Iranului nu a funcționat și că un alt război în regiune nu reprezenta o opțiune. Prin schimbarea direcției, Trump a blocat singura cale înainteviabilă.

Iranul a fost o entitate politică și culturală distinctă, timp de peste 2000 de ani; nu va pleca nicăieri. Singura întrebare este ce rol va juca această străveche și mândră civilizație în regiune și în întreaga lume. Fără un răspuns satisfăcător la această întrebare, întregul Orient Mijlociu va rămâne instabil, iar riscul unui război care să se extindă dincolo de această regiune va continua să crească.

De când SUA și-au început retragerea parțială din Orientul Mijlociu, în timpul administrației Obama, Iranul, Arabia Saudită și Israelul s-au luptat pentru dominația în regiune.Și, deoarece JCPOA a prezentat perspectiva unei apropieri între SUA și Iran, nu a atenuat tensiunea acestei rivalități îndelungate. Între timp, Iranul și-a consolidat poziția și și-a extins prezența regională prin războiul civil din Siria, precum și alte conflicte. Cu saudiții și israelienii deja tensionați, restabilirea programului iranian de înarmare nucleară ar duce regiunea în pragul unui război.

Vor fi necesare eforturi diplomatice semnificative pentru a împiedica Iranul să dobândească arme nucleare și pentru formularea unui rol constructiv, regional și internațional, al Republicii Islamice. Dar chiar și atunci stabilizarea regiunii trebuie să vină din interior; experiențele secolului trecut au demonstrat acest lucru.

Prin retragerea SUA din JCPOA fără un motiv întemeiat, Trump s-a rătăcit în labirintul iranian. În curând, va ajunge la o răscruce, unde va avea de ales între pierderea credibilității sau inițierea unei confruntări militare. În ambele situații, el își va dezamăgi susținătorii loiali și va face din Orientul Mijlociu – și din întreaga lume – un loc mult mai periculos.

Copyright: Project Syndicate, 2019.

Copyright: https://www.project-syndicate.org/commentary/trump-losing-iran-strategy-by-joschka-fischer-2019-06

Joschka Fischer a fost ministru de externe și vicecancelar al Germaniei din 1998 până în 2005, perioadă marcată de sprijinul puternic al Germaniei pentru intervenția NATO în Kosovo în 1999, urmată de opoziția sa față de războiul din Irak. Fischer a intrat în politică după ce a participat la protestele anti-establishment din anii 1960 și 1970 și a jucat un rol cheie în înființarea Partidului Verzilor al Germaniei, pe care l-a condus aproape două decenii.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here