Cine plătește nota de plată a lumii în schimbare?

Economia ca joc cu sumă negativă

de Laurențiu Stan, Fondator Kapital Minds

Există o iluzie confortabilă în discursul economic mainstream: că prosperitatea este un proces natural, aproape automat, în care toată lumea câștigă câte ceva dacă este liniște și lucrurile merg bine. Realitatea este însă mai dură. Fiecare ciclu de transformare economică profundă evidențiază câștigători și perdanți, iar ecartul dintre cele două categorii tinde să crească, nu să se micșoreze.

Anul 2025–2026 nu face excepție. Suprapunerea mai multor șocuri simultane – protecționismul american renăscut, două conflicte militare cu impact global, revoluția tehnologică accelerată și ajustarea fiscală dureroasă în economiile emergente – face ca redistribuirea avuției și a oportunităților să fie mai vizibilă și mai abruptă ca oricând.

Întrebarea nu este dacă există câștigători și perdanți. Întrebarea este cine sunt ei și, mai ales, cât de mult din această distribuție este rezultatul forțelor obiective ale pieței și cât este rezultatul unor alegeri deliberate de politică publică.

I. RĂZBOIUL TARIFAR

Trump redesenează harta globală a comerțului

Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a readus în centrul scenei globale un instrument economic considerat de mulți arhaic: tariful vamal. Administrația Trump 2.0 a aplicat taxe agresive asupra importurilor din China, Canada, Mexic și Europa, invocând reindustrializarea americană și reducerea deficitului comercial. Tariful mediu american a urcat de la 2,4% la 9,6% – cel mai ridicat nivel din ultimii 80 de ani – cu un tarif de 51% aplicat Chinei, 25% Canadei și Mexicului și 15% Uniunii Europene.

Efectele sunt asimetrice și, uneori, contraintuitive. Câștigătorii imediați nu sunt întotdeauna cei anticipați: Taiwan și-a crescut exporturile spre SUA cu 61%, Vietnam cu 40%, India cu 8%, Mexic cu 5%. Perdanții sunt clari: China a pierdut 30% din volumul importurilor americane – echivalentul a circa 130 de miliarde de dolari –, iar consumatorul american plătește prețuri mai mari, deoarece 40–50% din costul tarifar a fost transferat direct în prețuri la raft.

Problema centrală a întregii politici tarifare rămâne
nerezolvată: deficitul comercial al
SUA a rămas aproape neschimbat la
901 miliarde de dolari în 2025, față de 903 miliarde în 2024. Comerțul nu s-a redus – s-a redistribuit.

Iar Europa, a treia economie mondială după PIB nominal, se află într-o poziție paradoxală: suficient de mare pentru a negocia, dar prea fragmentată pentru a vorbi cu o singură voce.

II. REINDUSTRIALIZARE

Europa: cine prinde trenul, cine rămâne în gară

Provocarea americană și presiunea chineză au forțat Bruxellesul să-și schimbe paradigma: de la predica liberului schimb nesubvențonat la programe masive de sprijin pentru industriile strategice – semiconductori, baterii, hidrogen verde, apărare. Câștigătorii sunt economiile cu capacitate administrativă ridicată, cu clustere industriale existente și forță de muncă calificată: Germania, în ciuda crizei sale industriale, Franța, Olanda, Polonia. Ar putea fi și România printre câștigători, în măsura în care reușește să absoarbă fondurile destinate tranziției energetice și digitalizării.

Perdanții sunt regiunile mono-industriale, statele fără lobby eficient la Bruxelles și economiile mici prinse între cele două superputeri – economii care consumă mai multă energie politică în dispute interne decât în atragerea investițiilor strategice.

III. INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ

Prima rundă a celei mai mari redistribuiri din istorie

Revoluția AI este abia la început, dar câștigătorii și perdanții deja se conturează. IMF estimează că 60% din locurile de muncă din economiile avansate sunt expuse la disrupție semnificativă. Riscul nu este distribuit uniform: serviciile financiare au o expunere de 67%, suportul clienți de 62%, procesarea datelor și BPO-ul de 58%, juridicul de nivel junior de 54%, HR-ul și administrația de 51%. La polul opus, educația, sănătatea și construcțiile rămân expuse sub 20%.

Câștigătorii din prima rundă sunt profesioniștii care au adoptat rapid AI ca multiplicator de productivitate – consultanți, avocați, analiști financiari, marketeri, designeri. Acei angajați care știu să lucreze cu AI sunt, deocamdată, mai valoroși pe piața muncii, nu mai puțin valoroși. Perdanții primului val sunt centrele de outsourcing, serviciile BPO și IT-ul junior – segmente în care România și-a construit o parte importantă din avantajul competitiv.

Pe termen mediu, tabloul devine mai complex. Până în 2030, WEF proiectează că AI va crea 170 de milioane de locuri de muncă noi și va desființa 92 de milioane – un sold pozitiv net, dar cu o distribuție extrem de inegală în timp, geografie și nivel de calificare. Fereastra de adaptare este mai îngustă decât pare.

Angajații care știu să lucreze cu AI sunt, deocamdată, mai valoroși – nu mai puțin valoroși. Dar fereastra de oportunitate pentru adaptare este îngustă.

IV. ROMÂNIA

Deficitul bugetar: cea mai amplă corecție din UE, dar și cel mai mare deficit

România traversează propria sa dinamică winners & losers, amplificată de necesitatea consolidării fiscale după ani de deficite structurale nesustenabile. Cu un deficit bugetar de 7,9% din PIB în 2025, România deține cel mai mare deficit din Uniunea Europeană – față de 7,3% în Polonia, 5,2% în Belgia, 5,1% în Franța, 3,8% în Italia și o medie UE de circa 3%. Comparația cu Germania (1,8%) sau Olanda (1,5%) este aproape jenantă.

Există totuși o veste bună: România a realizat o corecție de
1,4 puncte procentuale într-un singur an – de la 9,3% la 7,9% –, cea mai amplă ajustare fiscală dintr-un an a oricărui stat UE în 2025. Ajustarea nu a tăiat investițiile publice, menținute la 7,2% din PIB. Câștigătorul este mediul de afaceri, care câștigă predictibilitate; perdantul este clasa de mijloc urbană, care a absorbit creșteri de taxe fără îmbunătățiri vizibile ale serviciilor publice în schimb.

Industria de apărare: noua bonanza

Războiul din Ucraina și presiunile americane în NATO au transformat cheltuielile militare dintr-o obligație politică incomodă într-un motor economic real. România și-a dublat bugetul de apărare în trei ani – de la 5,3 miliarde dolari în 2022 la 9,3 miliarde dolari în 2025 –, alocând 2,21% din PIB, mai mult decât Franța (2%), Italia (1,5%) sau Spania (1,3%). Rămâne totuși mult în urma liderilor flancului estic: Polonia alocă 4,48%, Lituania 4%, Letonia 3,73%.

Din bugetul de apărare al României, 31,8% – aproape
3 miliarde de dolari – sunt destinați achizițiilor de echipamente majore și cercetare-dezvoltare, bani care circulă prin economia reală și beneficiază companiile din industria de apărare (Romarm, IAR Brașov, Turbomecanica), constructorii de infrastructură militară și localitățile care găzduiesc baze NATO. Perdanții sunt mai greu de văzut, dar reali: domeniile care pierd finanțare publică în favoarea apărării. Noua țintă NATO stabilită la summitul de la Haga (5% din PIB până în 2035) ar echivala, pentru România, cu direcționarea a 15% din totalul veniturilor bugetare spre apărare – cel mai ridicat procent din Europa, cu consecințe serioase pentru sănătate, educație și infrastructură civilă.

Cursul valutar: redistribuire silențioasă

Deprecierea leului față de euro este unul dintre cele mai puternice și mai puțin discutate mecanisme de redistribuire a avuției dintr-o economie emergentă. Nimeni nu a votat această redistribuire. Ea se întâmplă automat, în fiecare zi, prin milioane de tranzacții.

Dacă în 2025 leul s-a menținut relativ stabil (cursul mediu anual a fost de 5,04 lei/euro, iar închiderea de an la 5,09), în 2026 stabilitatea s-a rupt brusc. Pe fondul căderii guvernului, al intrării României în recesiune tehnică și al incertitudinilor politice persistente, leul a atins pe 6 mai maximul său istoric absolut față de euro: 5,2688 lei – cel mai slab nivel din 2005, de când BNR publică date sistematice. Lecția este că o monedă poate părea stabilă ani la rând, mascând presiuni reale care se acumulează tăcut, până când ajustarea devine bruscă și dureroasă.

Câștigă exportatorii, industria de apărare cu contracte în valută și turismul. Pierd importatorii, debitorii cu credite în euro și statul, care plătește mai scump serviciul datoriei externe.

Leul depreciat este un subsidiu tăcut pentru exportatori și o taxă silențioasă pentru importatori și debitori. Nimeni nu a votat această redistribuire.

V. RĂZBOIUL DIN GOLF (ISRAEL–IRAN, 2025–2026)

Strâmtoarea Ormuz: cel mai periculos chokepoint economic global

Conflictul Israel–Iran, escaladat în 2025 și extins în 2026 într-un război regional mai larg, a adăugat un al treilea șoc geopolitic major. Prin strâmtoarea Ormuz tranzitau, în 2025, aproximativ 20 de milioane de barili de petrol zilnic – circa 34% din petrolul brut global și 19% din comerțul mondial cu gaz natural lichefiat. Rutele alternative nu depășesc 3,5–5,5 milioane de barili pe zi: o fracțiune din necesarul global.

Distribuția impactului este profund asimetrică. Japonia depinde de regiune pentru aproape 90% din importurile sale de petrol, Coreea de Sud pentru 70%, India pentru 46%, China pentru 38%. Europa importă circa 15% din Golf, SUA doar 5% – ceea ce face din acest conflict, în esență, un șoc asiatic plătit cu prețuri globale. Câștigătorul surpriză este Rusia, care poate profita de un echivalent de
6–11% din PIB prin prețuri mai ridicate la petrol și prin reducerea discountului impus de sancțiuni exporturilor sale.

Dincolo de energie, un șoc adesea subestimat este cel alimentar. Prețurile ureei – cel mai utilizat fertilizator sintetic din azot – au crescut cu 30% într-o singură lună. Calendarul este brutal: sezonul de însămânțare din emisfera nordică tocmai începea, punând în pericol recoltele din 2026 din Canada, Brazilia, India și Africa Subsahariană.

Câștigătorul surpriză al crizei din Golf este Rusia – cel mai mare beneficiar al unui conflict pe care nu l-a provocat direct, dar pe care îl exploatează prin prețuri ridicate la petrol și prin reducerea discountului de sancțiuni.

VI. RĂZBOIUL DIN UCRAINA (2022–PREZENT)

Costul uman și economic: trei ani de distrugere, o reconstrucție de generație

Patru ani după invazia la scară largă, economia ucraineană sfidează așteptările: PIB-ul real a crescut cu 2% în 2025 și este proiectat la 2,5% în 2026. Dar costul este copleșitor: o singură zi de război costa Ucraina în medie 172 de milioane de dolari în 2025 – cu 23% mai mult decât în 2024 –, iar necesarul total de reconstrucție este estimat la 588 de miliarde de dolari pe zece ani, aproximativ de trei ori PIB-ul nominal al țării.

Rusia plătește și ea un preț tot mai greu. Creșterea economică a încetinit dramatic față de ritmul de 4,1% din anii anteriori, inflația persistentă a forțat banca centrală să mențină dobânzi de 21%, iar cheltuielile militare au crescut cu 42% în 2024 față de 2023 – un ritm nesustenabil pe termen lung. Câștigătorii geopolitici ai conflictului sunt producătorii de armament din NATO, furnizorii de GNL american pentru Europa și companiile poziționate pentru reconstrucție, dar și România, Polonia și țările baltice – care au atras investiții redirecționate și beneficiază de cheltuieli NATO suplimentare.

Perdanții structurali sunt Ucraina și populația sa, Germania – al cărei model economic era dependent de energie ieftină rusă și exporturi spre China – și consumatorul european care a plătit ani de facturi energetice majorate. Rusia câștigă teritorii, dar pierde decenii.

CONCLUZIE

Câștigătorii și perdanții nu sunt un accident

Există tentația de a privi dinamica winners & losers ca pe un rezultat inevitabil al forțelor pieței, al progresului tehnologic sau al competiției globale. Această privire este parțial corectă. Dar este și comodă, pentru că absolvă de responsabilitate decidenții politici.

Cele șase capitole ale acestui articol ilustrează același mecanism de bază: fiecare șoc major – tarifar, tehnologic, militar – redistribuie avuție și oportunități. Cine câștigă și cine pierde depinde parțial de forțe obiective, dar în egală măsură de calitatea instituțiilor, de viteza de adaptare și de alegerile de politică publică.

România se regăsește în mijlocul tuturor acestor fluxuri simultan: beneficiară potențială a relocărilor industriale din estul îndepărtat, vulnerabilă la scumpirile energetice și alimentare din Golf, vecină a unui teatru de război activ și prinsă în propria ajustare fiscală dureroasă.

Întrebarea cu adevărat relevantă nu este doar cine câștigă și cine pierde – ci cine decide cine câștigă și cine pierde. Și în interesul cui se iau acele decizii.

Laurențiu Stan este consultant financiar cu peste 20 de ani de experiență și fondator al Kapital Minds.