Costul acumulat al reformelor amânate

de Victor Grigorescu,
Expert în politici energetice și politici economice europene

În ultimele șase luni, atitudinea Comisiei Europene privind traiectoria politicilor climatice europene s-a modificat vizibil. Dacă în urmă cu un deceniu discuția era concentrată aproape exclusiv asupra reducerii emisiilor poluante și accelerării tranziției energetice, astăzi centrul de greutate s-a mutat către competitivitate, costuri și reziliență economică. Războiul din Ucraina, volatilitatea piețelor energetice, presiunea exercitată de politica industrială americană și ascensiunea Chinei în industriile viitorului au obligat Bruxelles-ul și statele membre să reevalueze echilibrul dintre ambiția climatică și realitatea economică.

Această schimbare de accent este reală și poate fi observată în aproape toate dosarele importante aflate acum pe masa instituțiilor europene. Discuțiile privind implementarea ETS2 pentru clădiri și transport, flexibilizarea unor obligații privind emisiile de metan sau dezbaterile legate de ritmul electrificării transportului au în comun aceeași preocupare: cum poate Europa să își păstreze competitivitatea industrială fără a abandona obiectivele de decarbonare deja asumate.

Ar fi însă o eroare să concluzionăm că dimensiunea climatică a dispărut din ecuație. Dimpotrivă. Dezbaterea pe aceste dosare generează controverse tocmai pentru că obiectivul reducerii emisiilor rămâne în centrul proiectului european. Competiția industrială influențează astăzi modul în care Europa își implementează politicile climatice, însă nu schimbă obiectivul pentru care acestea au fost create: reducerea emisiilor și limitarea efectelor încălzirii globale, între altele.

În interiorul Uniunii Europene s-au conturat de ceva vreme două abordări distincte. Prima consideră că dificultățile economice actuale sunt un argument pentru accelerarea transformării, nu pentru încetinirea ei. Susținătorii acestei viziuni, grupați în tabăra țărilor net contribuitoare la bugetul UE, argumentează că avantajele economice ale următoarelor decenii vor aparține statelor și companiilor care dezvoltă și controlează tehnologiile necesare decarbonării. A doua abordare pleacă de la premisa că ritmul actual al transformării riscă să afecteze competitivitatea industrială înainte ca beneficiile economice ale noilor tehnologii să devină suficient de evidente. În această tabără accentul cade pe costurile energiei, pe riscul relocării industriale și pe impactul social al unor politici percepute drept prea ambițioase pentru contextul actual.

România pare să își definească tot mai clar poziția în raport cu această dezbatere. Accentul s-a mutat vizibil către competitivitatea industrială, accesibilitatea energiei și costurile economice ale tranziției. Este o evoluție explicabilă. Aflată în afara zonei euro, economia românească operează cu resurse financiare mai limitate decât cele ale statelor din nucleul occidental al Uniunii, iar presiunile sociale generate de creșterea costurilor sunt resimțite mai puternic într-o țară care continuă să recupereze decalaje de dezvoltare.

Această schimbare nu se manifestă însă doar la nivel declarativ. După mulți ani de politici prudente, România pare dispusă să participe activ la formarea unor coaliții de state membre care își propun să influențeze sau să încetinească evoluția unor dosare economice și climatice considerate sensibile. În trecut, Bucureștiul a preferat de regulă poziția de beneficiar sau observator al compromisurilor negociate de alții. Astăzi, în dosare precum ETS2, viitorul industriei auto sau anumite componente ale politicii energetice, România caută tot mai frecvent parteneri cu interese similare și încearcă să participe la definirea rezultatului final prin vot. Din perspectiva politicii europene, aceasta reprezintă o schimbare relevantă de comportament. Ea reflectă nu doar preocupări economice legitime, ci și o ambiție mai mare de a influența direcția unor politici care vor avea consecințe directe asupra structurii economiei românești.

Există însă și o dimensiune mai puțin discutată a acestei repoziționări. Dincolo de argumentele economice legitime, discursul despre competitivitate ascunde uneori un scepticism climatic rezidual care a existat întotdeauna în anumite segmente ale administrației și economiei românești. Este un scepticism față de urgența transformării și față de oportunitatea unor politici care impun costuri imediate pentru beneficii percepute ca fiind îndepărtate. Contextul economic actual oferă acestui tip de argument o legitimitate politică mai mare decât avea în urmă cu câțiva ani.

Totuși, o parte dintre constrângerile invocate astăzi pentru a justifica încetinirea tranziției nu sunt consecința politicilor climatice europene. Ele reprezintă costul acumulat al unor reforme amânate. Companii energetice cu capacități de producție nemodernizate, eficiență energetică redusă, investiții întârziate în infrastructură, pe alocuri, capacitate administrativă limitată și dificultăți în implementarea proiectelor mari nu au fost create de Green Deal. Aceste probleme existau înainte și ar fi trebuit abordate indiferent de direcția politicilor climatice europene.

Adevărata întrebare nu este, deci, dacă flexibilitatea solicitată pentru implementarea politicilor climatice este justificată. În multe cazuri, ea este. Problema este ce se întâmplă după ce această flexibilitate este obținută.

În întreaga Europă se discută astăzi despre amânări, derogări, perioade de tranziție și excepții. În realitate, niciuna dintre acestea nu reprezintă o strategie industrială. Ele sunt, în cel mai bun caz, instrumente care pot crea timpul necesar pentru adaptare. Câștigul nu provine din amânare, ci din modul în care este folosit răgazul odată obținut.

Aceasta este probabil cea mai importantă lecție a actualei dezbateri europene. Nu viteza reglementării va decide câștigătorii și perdanții următoarelor decenii, ci viteza transformării industriale.

În multe dintre sectoarele aflate astăzi în centrul controversei, competiția globală nu încetinește. China continuă să investească masiv în baterii, materii prime critice, vehicule electrice și tehnologii energetice pentru surse regenerabile. Statele Unite folosesc instrumente de politică industrială pentru a atrage investiții și capacități de producție în domenii considerate strategice, mai ales inteligență artificială. În numeroase sectoare, concurenții Europei nu discută dacă transformarea va avea loc, ci cum pot ocupa pozițiile dominante în noile lanțuri valorice.

Exemplul industriei auto este relevant. Dezbaterea privind ritmul electrificării este legitimă. Costurile sunt reale, iar provocările pentru producătorii europeni nu trebuie minimalizate. Dar există riscul ca discuția să pornească de la o premisă greșită: aceea că preferințele consumatorilor sunt relativ fixe și că obiceiurile actuale vor încetini inevitabil adoptarea noilor tehnologii. Cu alte cuvinte, unii cred cu tărie că oamenii vor continua să prefere motorul termic nu pentru că acesta este mai performant sau mai ieftin, ci pur și simplu pentru că este familiar.

Istoria economică oferă puține argumente în sprijinul unei asemenea ipoteze. Consumatorii nu dezvoltă loialitate față de o tehnologie, ci față de avantajele pe care aceasta le oferă. Atunci când o alternativă devine suficient de competitivă din punctul de vedere al costului, performanței și confortului, schimbarea poate fi surprinzător de rapidă. Acest lucru s-a întâmplat în numeroase sectoare economice, de la telecomunicații la servicii financiare și tehnologie digitală. De aceea, protejarea unor modele de business existente nu trebuie confundată cu protejarea competitivității. În anumite situații, cele două obiective pot intra în contradicție.

Acest lucru este valabil și pentru România. Dorința de a proteja sectoare economice expuse concurenței este legitimă. Dar succesul nu va fi determinat de numărul derogărilor obținute la Bruxelles. El va depinde de capacitatea de a transforma perioadele de flexibilitate în investiții, modernizare și dezvoltare industrială. Timpul câștigat trebuie folosit pentru adaptare, nu pentru conservarea status-quo-ului.

Din această perspectivă, dezbaterea internă cu privire la poziționarea noastră față de politicile europene este adesea orientată eronat. Nu discutăm despre o alegere între climă și economie. Discutăm despre modul în care economiile europene se adaptează unei transformări tehnologice și industriale care are loc oricum, indiferent de ritmul reglementărilor de la Bruxelles.

Pentru România, miza este poate mai mare decât pentru multe alte state membre. Avem resurse energetice importante, un sector industrial care încă poate recupera decalaje și oportunități semnificative în domenii precum energia nucleară, infrastructura energetică și industriile cu valoare adăugată ridicată. Dar niciunul dintre aceste avantaje nu se va transforma automat în competitivitate.

Flexibilitatea poate fi un instrument util. Nu este însă o strategie. Iar istoria revoluțiilor industriale este plină de exemple ale unor sectoare care au confundat cele două concepte.

Câștigătorii următorului deceniu nu vor fi cei care obțin cele mai multe amânări, derogări sau excepții. Vor fi cei care folosesc timpul câștigat pentru a investi, a inova și a se transforma. Pentru restul, răgazul obținut astăzi riscă să devină doar un mod mai lent de a pierde competiția de mâine.

Victor Grigorescu este expert în politici energetice și politici economice europene, fost ministru al energiei în guvernul Dacian Cioloș în perioada noiembrie 2015 – ianuarie 2017.