Banii românilor lucrează oricum. Întrebarea e pentru cine

de Remus Vulpescu,
Directorul general al Bursei de Valori București

Există o falie tăcută care împarte economia românească în două. Nu trece între bogați și săraci, ci între cei care înțeleg că o economie matură își finanțează viitorul prin piața de capital și cei care încă tratează bursa ca pe un cazinou al câtorva inițiați. Pe această falie se decide, an de an, cine câștigă și cine pierde. Pierderea celor din urmă nu este zgomotoasă și nu se vede în cont. Este o factură tăcută dar uriașă, plătită în randament neîncasat și în bunăstare ratată.

Niciun cadru serios de măsurare a competitivității nu omite adâncimea pieței de capital. Clasamentul mondial al competitivității, întocmit de Institutul pentru Dezvoltarea Managementului din Lausanne, care a evaluat în 2025 șaizeci și nouă de economii, așază finanțele între pilonii eficienței în afaceri. Raportul privind viitorul competitivității europene, prezentat de Mario Draghi în septembrie 2024, ridică mobilizarea economisirii private a europenilor către piețele de capital la rang de condiție de competitivitate a Uniunii — un fir preluat direct de Busola Competitivității a Comisiei Europene, din ianuarie 2025, prin instrumentul Uniunii Economiilor și Investițiilor. Mesajul este unanim: competitivitatea unei țări nu se măsoară doar în fabrici și exporturi, ci și în capacitatea ei de a-și transforma economisirea în capital productiv. O economie care se finanțează doar prin bănci respiră cu un singur plămân — poate trăi așa, dar nu poate alerga.

Anul 2025 a confirmat un paradox util: când macroeconomia se înăsprește, relevanța pieței de capital crește, nu scade. Bursa a intermediat finanțări de 6,4 miliarde de euro într-un singur an — un record — într-un an cu inflație de 7,3% și deficit bugetar de 7,9% (ESA). Au fost 98 de listări noi. Capacitatea de absorbție a pieței este, așadar, reală și validată; ce lipsește nu este capitalul, ci canalul care îl traduce în deținere economică efectivă a companiilor românești de către investitori.

Aceasta este miza reală a discuției despre câștigători: nu cine prinde un vârf de preț, ci cine se așază, structural, de partea corectă a faliei.

Companii: cele care se listează față de cele care rămân opace

Este falia din lumea companiilor. O firmă care se listează acceptă o disciplină — raportare, guvernanță, transparență — și primește ceva ce creditul bancar nu oferă: capital permanent fără garanții și fără calendar rigid de rambursare, o evaluare publică a valorii sale și acces la o bază de investitori care nu fug la prima furtună. O companie care rămâne închisă păstrează confortul anonimatului și plătește un preț invizibil: cost de finanțare mai mare, dependență de bancă, plafon de creștere mai coborât și atins mai devreme. Pentru că transparența nu este doar costul listării, ci un activ în sine: compania care răspunde unei piețe întregi se finanțează mai ușor, fiindcă incertitudinea celui care îi dă banii este mai mică. Există, în finanțe, o primă de transparență — și ea curge în favoarea celui care o plătește.

Raportul de aproximativ nouă la unu dintre finanțarea bancară și cea prin piață, pe care economia românească îl cară din anii 1990, nu este un eșec al bursei. Strategia Națională a Pieței de Capital din 2023 spune răspicat: dependența excesivă de creditul bancar prin raportare la finanțarea prin piață este un potențial impediment pentru stabilitatea financiară. Schimbarea acestui raport în cinci ani este matematic imposibilă; în zece ani, este matematic obligatorie. Câștigătorii sunt antreprenorii care se așază la coadă acum, nu când va fi lungă. Și nu vorbim despre o piață izolată. România devine vizibilă investitorului global. O companie românească listată astăzi se așază pe traiectoria unei țări și unei regiuni care se integrează; câștigătorul este emitentul care prinde curba în urcare, nu cel care o privește din afară până când prețul intrării va fi crescut.

Investitori: cei care participă față de cei care lasă banii să se erodeze

Este falia din portofelul fiecărei familii. Astăzi, mare parte din economiile românilor stă în depozite care abia țin pasul cu inflația. Iar timpul, care ar trebui să fie cel mai bun aliat al celui care economisește, lucrează împotriva lor — fiindcă dobânda compusă, cea mai puternică forță din finanțe, lucrează doar dacă o lași, ani la rând, într-un instrument care chiar produce randament pozitiv, nu doar gâfâie la trena inflației.

Aici trebuie spus un adevăr pe care prea puțini îl rostesc: banii românilor lucrează deja în economie, orice ar crede deponentul. Banul „parcat” în depozit nu stă pe loc: banca îl pune la lucru sub formă de credite, iar din câștigul acela îi plătește deponentului o dobândă, reținând diferența. Banul plasat în titluri de stat este cheltuit de stat, iar cuponul se plătește din impozite. Deponentul și cumpărătorul de titluri sunt, așadar, deja investitori — indirecți. Întrebarea nu este dacă banii lucrează, ci pentru cine. Și cine încasează partea leului din câștig. Cel care se oprește la depozit a ales ultimul loc din lanțul valoric: un câștig rezidual, cedând altuia partea care crește cu economia.

Intermedierea bancară este necesară și legitimă — cele mai mari bănci românești sunt ele însele listate la Bursa de Valori București. Bursa și banca nu sunt adversari; sunt două etaje ale aceleiași construcții. Depozitul și titlul de stat — inclusiv programul Fidelis, pe care chiar Bursa îl distribuie — rămân o poartă de intrare excelentă: prima treaptă, nu destinația finală.

Cele aproximativ 42 de miliarde de euro administrate de fondurile de pensii obligatorii din Pilonul II — 212,5 miliarde de lei la martie 2026, pentru 8,4 milioane de români — au produs în ultimul an un randament mediu de 19,6%. Acel câștig, mult superior oricărei dobânzi bancare, nu a mers la cei care au stat deoparte, ci la cei care erau deja în sistem. Iar fondurile investesc doar cca. 27% în acțiuni listate — participarea românilor la propria economie e subutilizată chiar și raportat la pragurile în vigoare.

În China peste 15% din populație are conturi individuale de tranzacționare la bursă. În SUA ponderea este peste 40% și evaluările economiei americane încep mereu cu analiza pieței de capital. Bursa românească a depășit  300.000 investitori activi individual. Este încă puțin, cam 1,5% din populație. Trendul este bun, de creștere, peste 25% în ultimul an. Stocul de capital al românilor este estimat la circa 60 de miliarde de euro. Sunt enorm de mulți bani neinvestiți. Este un bazin uriaș de finanțare prin Bursă, pentru listări noi.

Subliniez o limită pe care o respect strict: nu vă spun ce să cumpărați și nu vă promit niciun randament — performanțele trecute nu garantează rezultate viitoare. Educație financiară, nu promisiune de îmbogățire.

Statul: cel care listează și deschide instrumente față de cel care amână

Este falia din decizia publică. Statul are pachete în companii deja listate și apreciate; vânzarea graduală a unor acțiuni prin oferte publice secundare combină trei efecte pozitive: încasare bugetară imediată, mai multă lichiditate la Bursă și un semnal de încredere pentru investitorii internaționali. IPO Hidroelectrica din 2023, cea mai mare din istoria pieței noastre de capital și pe locul 4 mondial în 2023, a dovedit că putem executa tranzacții de miliarde. Investitorul instituțional vrea să cumpere bună guvernanță, transparență și calendare clare. Bursa poate executa calendare ambițioase.

Tot decizia publică poate transforma salariați în proprietari de capital — poate cea mai concretă oportunitate a momentului. Conturile individuale de investiții sunt o pârghie care a făcut câștigători din salariați obișnuiți în alte țări: americanii au IRA și 401(k), suedezii au ISK, britanicii au ISA, francezii au PEA, iar polonezii au construit în două decenii o bază solidă de investitori prin conturile IKE și IKZE. Toate fac același lucru — lasă banii să se acumuleze neimpozitați cât timp lucrează, orientați spre acțiuni, obligațiuni și fonduri listate, nu spre speculație. Așa își mută o națiune cetățenii de pe poziția de consumatori spre partea productivă, care crește durabil.

Câștigul statului care listează nu este doar fiscal, este și de reputație. România este astăzi a șaptea economie a Uniunii Europene (PIB ajustat cu puterea de cumpărare), dar rămâne clasificată de FTSE Russell drept piață emergentă secundară din 2020 și de MSCI în categoria piețelor de frontieră, în subcategoria avansată introdusă în 2025. Suntem o economie mare a Uniunii rămasă în această clasă de economii naționale mult mai mici.

România: cea care își conectează capitalul cu economia, față de cea care îl exportă

Este falia cea mai gravă, fiindcă o plătim deja fără să o vedem măsurată nicăieri. În absența unor instrumente locale solide, agoniseala celor care vor totuși să investească pleacă spre intermediari și fonduri din afara țării — capital românesc care finanțează companii străine și creștere care se întâmplă altundeva. Iar ceea ce ratăm nu este doar capitalul plecat, ci și scutul pe care nu ni-l construim: o bază locală de investitori este o infrastructură de reziliență națională. Toate crizele au arătat același tipar — capitalul străin speculativ iese primul, capitalul local rămâne. O economie care se sprijină pe capital autohton nu se mai scufundă la fiecare furtună.

Adevărații câștigători din economia românească sunt companiile care acceptă disciplina transparenței, investitorii care lasă timpul și compunerea câștigurilor să lucreze, statul care listează în loc să amâne și o țară care își reține capitalul în loc să-l exporte. Banii românilor lucrează oricum în economie; toată miza este pentru cine.

Remus Vulpescu este directorul general al Bursei de Valori București.