România fără criterii

Cine a câștigat și cine a pierdut în ultimii douăzeci de ani

de Valeriu Ivan, analist CAPOS

Există perioade istorice în care o societate pierde prin sărăcie, prin înfrângere militară sau prin izolare. Și există perioade mai subtile, mai greu de judecat, în care o societate pierde tocmai în timp ce câștigă. România ultimilor douăzeci de ani aparține acestei a doua categorii. A câștigat venituri, mobilitate, consum, orașe mai dinamice, profesii noi, conexiune europeană, companii competitive și milioane de biografii individuale mai libere decât înainte. Dar, în același timp, a pierdut ceva mai greu de măsurat și mai greu de recuperat: criteriul.

Prin criteriu înțeleg acea ordine nevăzută care spune unei societăți ce este adevărat și ce este fals, ce este meritat și ce este obținut prin fraudă, ce este competență și ce este mimetism, ce este curaj și ce este tupeu, ce este libertate și ce este simplă dezlănțuire. O economie poate crește un timp și fără criterii. O democrație poate funcționa formal și fără criterii. O administrație poate produce hârtii, o universitate poate produce diplome, o televiziune poate produce audiență, un partid poate produce majorități. Dar fără criterii, toate aceste instituții încep să semene între ele: păstrează forma și evacuează conținutul.

Acesta este paradoxul românesc al ultimelor două decenii – am avut convergență materială, dar divergență morală. Am acceptat Europa instituțională, dar nu întotdeauna și în Europa exigenței. Am crescut economic, dar am slăbit încrederea în adevăr, în merit, în știință, în cultură și în buna-cuviință publică. România nu a stat pe loc. Dimpotrivă, s-a mișcat mult. Problema este că nu toate mișcările sunt spre înainte.

În această transformare au existat câștigători vizibili, precum o parte a clasei mijlocii urbane, profesioniștii conectați la economia globală, antreprenorii reali, tinerii care au folosit libertatea de circulație, orașele care au atras investiții sau industriile capabile să concureze. Ar fi nedrept și fals să ignorăm această Românie. Ea există și este, în multe privințe, cea mai bună Românie pe care am avut-o vreodată.

Dar au existat și câștigători invizibili și rușinoși, precum nesimțirea, impostura, minciuna, conspiraționismul, clientelismul, cinismul, zgomotul, resentimentul, superficialitatea și disprețul față de competență. Ele nu au câștigat separat, ca într-un clasament moral. Au câștigat împreună, alimentându-se reciproc, formând un ecosistem. Nesimțirea a deschis ușa, impostura a ocupat camera, minciuna a schimbat etichetele, zgomotul a acoperit protestele, iar cinismul a explicat tuturor că „așa este peste tot”. Lecția cea mai importantă a ultimilor douăzeci de ani este că degradarea publică nu vine niciodată singură. Ea funcționează în rețea.

În politică, această rețea a fost și este poate cel mai vizibilă. Clientelismul vechi, rudimentar, aproape folcloric, nu a dispărut; s-a modernizat. A învățat limba proiectelor, a procedurilor, a achizițiilor, a consultanței, a fondurilor europene și a comunicării strategice. Acolo unde altădată se spunea brutal „omul nostru”, astăzi se spune „resursă compatibilă cu obiectivele instituției”. Acolo unde altădată se vorbea despre pile, astăzi se vorbește despre rețele. Acolo unde altădată se împărțeau favoruri, astăzi se construiesc ecosisteme de influență.

Această rafinare a clientelismului a produs inevitabil impostură. Când accesul contează mai mult decât competența, impostorul nu mai este accident, ci rezultat de sistem. El nu trebuie să fie cel mai bun, ci cel mai disponibil. Nu trebuie să știe, ci să răspundă. Nu trebuie să construiască, ci să se alinieze. Impostura românească nu este doar plagiatul de doctorat, deși acesta rămâne unul dintre simbolurile ei cele mai obscene. Impostura este ocuparea unui loc fără asumarea exigenței acelui loc. Este profesorul fără vocație, politicianul fără statură, managerul fără răspundere, analistul fără lecturi, patriotul fără sacrificiu și reformatorul fără reformă.

Odată instalată, impostura are nevoie de minciună. Nu poate spune: „sunt aici pentru că am fost util cuiva”. Spune: „sunt aici pentru că merit”. Nu poate spune: „nu înțeleg problema”. Spune: „există mai multe puncte de vedere”. Nu poate spune: „am eșuat”. Spune: „am fost sabotat”. Minciuna contemporană nu mai este întotdeauna frontală. Ea este aluzivă, relativizantă, obositoare. Nu cere să fie crezută definitiv, ci îi ajunge să distrugă încrederea în adevăr. Nu are nevoie să demonstreze că expertul greșește; îi ajunge să-l compromită. Nu are nevoie să câștige dezbaterea; îi ajunge să transforme dezbaterea într-o mocirlă.

Așa s-a născut conspiraționismul, această religie ieftină a societăților dezamăgite. Când instituțiile nu sunt transparente și nu explică, conspirațiile înlocuiesc nevoia și… „explică”. Când școala nu formează discernământ, algoritmul formează certitudini. Când medicina publică nu comunică, influencerul vindecă imaginar. Conspiraționismul oferă ceea ce realitatea nu poate oferi cu ușurința înțelegerii simpliste. Avem „la minut” vinovați clari, cauze simple, narațiuni totale și sentimentul seducător că ignorantul este, de fapt, inițiat și priceput. „Știința” întreagă comprimată în două fraze este cheia succesului. Nu este întâmplător că acest fenomen a explodat în sănătate, în geopolitică, în economie și în discursul electoral. El nu este doar o eroare de informare, ci o criză de încredere.

Iar când toate acestea devin greu de suportat, intervine cinismul. Cinismul este anestezicul moral al unei societăți epuizate. Formula lui preferată este: „toți sunt la fel”. Această propoziție pare lucidă, dar este de fapt o capitulare. Dacă toți sunt la fel, nimeni nu mai este vinovat. Dacă nimeni nu mai este vinovat, nimic nu mai trebuie schimbat. Cinismul nu curăță politica; o conservă. Nu demască impostura; o face suportabilă. Nu produce exigență; produce resemnare inteligentă.

În economie, aceeași logică a criteriului slăbit a avut consecințe mai discrete, dar foarte adânci. România a crescut, iar această creștere este reală. Nu trebuie minimalizată. Salariile au crescut, consumul a crescut, productivitatea a avansat în anumite sectoare, exporturile s-au diversificat, capitalul privat autohton s-a maturizat în unele domenii, iar integrarea europeană a produs beneficii evidente. Dar creșterea economică nu este totuna cu dezvoltarea. Creșterea poate fi împinsă de consum, costuri relativ mici, migrație, capital străin și oportunități externe. Dezvoltarea cere instituții, educație, infrastructură, încredere, inovare și selecție meritocratică.

Aici România a rămas incompletă. A produs performanță acolo unde concurența a fost reală și criteriul a fost dur, precum în firme expuse pieței, în profesii validate internațional, în comunități profesionale serioase. Dar a produs rente acolo unde statul a devenit distribuitor de acces. Într-un astfel de mediu, întreprinzătorul autentic concurează nu doar cu piața, ci și cu privilegiul. Profesionistul concurează nu doar cu alt profesionist, ci și cu protejatul. Funcționarul onest concurează nu doar cu ineficiența, ci și cu ordinul politic.
Iar cetățeanul fără relații concurează cu o administrație care îi cere răbdare, umilință și deseori complicitate.

Costul economic al acestei lumi nu este doar etic, ci și material. Lipsa de criterii crește costurile de tranzacție. Neîncrederea face contractele mai scumpe, investițiile mai prudente, instituțiile mai lente, proiectele publice mai vulnerabile, iar talentul mai dispus să plece în lumea largă. O societate în care meritul este incert va exporta oameni capabili și va importa justificări pentru eșec. De aceea, exodul românesc nu trebuie privit doar ca fenomen demografic sau salarial. Este și o pierdere de încredere. Oamenii nu pleacă doar pentru bani; pleacă și pentru reguli mai clare, pentru spitale mai previzibile, pentru școli mai serioase, pentru administrații mai puțin umilitoare, pentru sentimentul că efortul lor are o șansă corectă.

În educație, pierderea criteriului devine aproape tragică, pentru că aici se decide calitatea viitorului. Școala românească a fost obligată să poarte pe umeri toate contradicțiile societății. Este obligată să producă excelență cu resurse inegale, să formeze gândire prin programe adesea învechite, să cultive respectul pentru cunoaștere într-o cultură publică tot mai agresivă față de competență, să pregătească tineri pentru o economie complexă printr-un sistem care încă premiază prea des reproducerea de texte și nu judecata.

Școala nu este un sector printre altele. Este sistemul imunitar al unei națiuni. Când școala este slabă, propaganda intră mai ușor, impostura se recunoaște mai greu, conspirația pare explicație, violența verbală pare curaj, iar minciuna pare opinie. O societate care nu-și învață copiii să citească atent, să calculeze corect, să distingă cauza de pretext și argumentul de slogan va ajunge să fie condusă de cei care știu să exploateze exact aceste neputințe.

A pierdut, așadar, gândirea critică. Dar nu pentru că românii ar fi mai puțin inteligenți decât alții. Aceasta este o explicație comodă și falsă. A pierdut pentru că nu a fost cultivată sistematic. Gândirea critică nu se naște din indignare, ci din exercițiu. Nu se formează prin sarcasm, ci prin lectură, logică, dialog, știință, memorie istorică și contact cu exigența. Ea cere profesori respectați, biblioteci vii, universități serioase, examene corecte și o cultură publică în care „a ști” să nu fie o formă de jenă.

În sănătate, degradarea criteriului a luat forma neîncrederii în știință și în instituții. Sistemul medical românesc are profesioniști admirabili, adesea eroici, dar eroismul individual nu poate compensa la infinit fragilitatea instituțională. Spitale inegale, comunicare publică slabă, prevenție insuficientă, politizare, birocrație și experiențe personale umilitoare au creat un teren fertil pentru suspiciune. Iar când a venit criza, suspiciunea s-a transformat în refuz, zvon, furie și conspirație.

Nu poți cere încredere instantanee într-o epidemie după ce ai administrat neîncredere timp de zeci de ani. Nu poți cere cetățeanului să creadă medicul public dacă, ani de zile, același cetățean a fost plimbat între ghișee, liste de așteptare tot mai lungi (deoarece „nu mai sunt fonduri”), saloane degradate și comunicate fără empatie. Știința pierde nu doar când oamenii nu înțeleg datele, ci și când instituțiile care transmit datele nu mai sunt crezute. Aici se află una dintre cele mai grave confuzii ale epocii: credem că problema este doar ignoranța populației, când ea este adesea și falimentul relației dintre instituție și cetățean.

Cultura a pierdut altfel: prin marginalizare. Nu prin dispariție. România are scriitori, artiști, muzicieni, regizori, profesori, cercetători și comunități culturale remarcabile. Dar cultura a pierdut centralitate socială. A fost împinsă spre ornament, festival, nișă sau consum de prestigiu. Într-o societate grăbită, cultura pare lentă. Într-o societate zgomotoasă, cultura pare discretă. Într-o societate a profitului imediat, cultura pare nerentabilă. Dar cultura este tocmai ceea ce ne apără de reducerea vieții la rentabilitate. Ea formează nu doar gusturi, ci limite. Nu doar rafinament, ci rezistență la vulgaritate. O societate care tratează cultura ca pe un moft va ajunge să trateze barbaria ca pe autenticitate.

Media și rețelele sociale au amplificat această răsturnare. Zgomotul a câștigat împotriva argumentului pentru că argumentul cere timp, iar zgomotul cere doar distribuire. Indignarea a devenit monedă. Nu mai contează atât ce este adevărat, cât ce produce reacție. Nu mai contează cine are dreptate, ci cine domină fluxul. Nu mai contează nuanța, ci intensitatea. În această economie a atenției, calmul pare slăbiciune, competența pare aroganță, iar prudența pare complicitate.

Astfel, am asistat cu toții la o mutație profundă. Spațiul public nu mai este locul în care societatea încearcă să se lămurească, ci locul în care taberele încearcă să se confirme. Dezbaterea a fost înlocuită de poziționare. Întrebarea „ce argument ai?” a fost înlocuită de întrebarea „de partea cui ești?”. Iar când apartenența devine mai importantă decât adevărul, gândirea critică se retrage, pentru că nu mai are unde respira, nu mai are context de manifestare.

A pierdut și bunul simț. Această expresie pare modestă, aproape domestică, dar ea denumește o virtute politică majoră. Bunul simț este capacitatea de a păstra măsura. El știe că nu tot ce este legal este decent, nu tot ce este popular este adevărat, nu tot ce este profitabil este legitim și nu tot ce este strigat este curajos. În România recentă, bunul simț a fost adesea confundat cu slăbiciunea. Omul ponderat a părut indecis, omul politicos a părut naiv, omul care cere probe a părut vândut, iar omul care recunoaște complexitatea a părut suspect.

În locul bunului simț a crescut nesimțirea. Nu simpla grosolănie, ci nesimțirea sigură pe sine, protejată de funcție, partid, neamuri, bani, audiență sau notorietate. Nesimțirea care nu roșește. Nesimțirea care se justifică. Nesimțirea care se victimizează. Nesimțirea care se filmează. Nesimțirea care cere respect fără să ofere responsabilitate. Într-o societate sănătoasă, rușinea este un regulator moral. În România recentă, rușinea a fost marginalizată, iar tupeul a devenit ingredientul vedetă al succesului.

A pierdut, în cele din urmă, încrederea. Iar încrederea este capitalul fără de care nici economia, nici democrația, nici sănătatea publică, nici educația nu pot funcționa matur. Când nu ai încredere în instanță, cauți relații. Când nu ai încredere în administrație, cauți scurtături. Când nu ai încredere în medic, cauți miracole. Când nu ai încredere în profesor, cauți meditații sau diplome. Când nu ai încredere în presă, cauți confirmări tribale. Când nu ai încredere în politică, cauți salvatori.

Această pierdere de încredere a produs resentiment. Iar resentimentul este una dintre cele mai eficiente materii prime ale politicii contemporane. El ia o suferință reală – salarii mici, servicii slabe, sate abandonate, spitale fragile, școli inegale, umilință birocratică – și o transformă în furie dirijată. Nu spune: „instituțiile trebuie reparate”. Spune: „dușmanii trebuie pedepsiți”. Nu spune: „avem nevoie de competență”. Spune: „elitele te disprețuiesc”. Nu spune: „dezvoltarea este inegală”. Spune: „cineva ți-a furat țara”.

Resentimentul nu apare din nimic. El crește acolo unde modernizarea a fost reală, dar inegală. Unele orașe au intrat în Europa prosperă, altele au rămas în anticamera ei. Unele profesii au beneficiat de globalizare, altele au fost împinse spre precaritate. Unii tineri au primit burse, mobilitate și cariere internaționale, dar alții au primit școli slabe și promisiuni electorale. Unele familii au descoperit libertatea circulației, însă altele au descoperit durerea plecării. România ultimilor douăzeci de ani nu este doar o țară care a crescut. Este o țară care s-a separat interior.

Această separare explică de ce discursul anticompetent, antiștiințific, anticultural sau antieuropean poate prinde rădăcini chiar într-o țară care a beneficiat enorm de deschidere. Beneficiul agregat nu anulează umilința individuală. PIB-ul nu consolează singur un sat, o comunitate, fără medic. Creșterea economică nu răspunde unei familii care și-a crescut copiii prin apeluri video. Fondurile europene nu conving automat un cetățean care se simte disprețuit de propriul stat. De aceea, apărarea rațiunii nu poate fi doar tehnocratică. Ea trebuie să fie și socială, și etică și morală.

Cine a câștigat, așadar, în România ultimelor două decenii? Au câștigat cei care au muncit cinstit și au folosit libertatea. Au câștigat profesioniștii reali, antreprenorii curajoși, tinerii educați, orașele conectate, comunitățile care au înțeles că Europa nu este doar  finanțare, ci disciplină. Aceștia sunt câștigătorii legitimi și trebuie apărați de orice discurs care transformă succesul în vină.

Dar au câștigat, prea mult, și cei care au exploatat slăbiciunea criteriilor, precum impostorii, clienții politici, fabricanții de zgomot, negustorii de frică, administratorii de rente, profeții conspirației, cinicii de serviciu și toți cei care au înțeles că într-o societate obosită poți obține mult prin tupeu și puțin prin valoare.

Cine a pierdut? Au pierdut oamenii fără relații. Au pierdut profesioniștii care au refuzat compromisul. Au pierdut profesorii buni într-un sistem care îi tratează prea rar ca pe niște constructori de națiune. Au pierdut medicii onești obligați să lucreze într-un sistem care le consumă prestigiul. Au pierdut antreprenorii care concurează cu firmele de partid. Au pierdut copiii din școli slabe. Au pierdut pacienții din spitale. Au pierdut gânditorii,  într-o piață permanentă a zgomotului. Au pierdut cetățenii, care încă mai cred că adevărul nu trebuie să fie spectaculos ca să fie adevăr. Și, mai ales, a pierdut capacitatea societății de a se corecta. Aceasta este pierderea decisivă. O societate se poate îndrepta dacă mai are instituții care spun adevărul, școli care formează judecată, presă care verifică, cultură care rafinează, justiție care sancționează, administrație care servește și cetățeni care refuză să confunde libertatea cu arbitrarul. Când aceste mecanisme slăbesc până aproape de inexistent, erorile nu mai sunt corectate. Ele se repetă, se normalizează și, în cele din urmă, se transformă în stil de viață publică.

Ce este de făcut? În primul rând, trebuie să reconstruim prestigiul criteriului. Nu există reformă adevărată fără criterii clare de selecție, evaluare și răspundere. Cine conduce? De ce conduce? Ce știe? Ce a făcut? Ce rezultate are? Ce consecințe suportă dacă eșuează? O societate fără asemenea întrebări devine inevitabil o societate de relații. Iar o societate de relații devine o societate de dependențe.

În al doilea rând, trebuie reabilitată competența. Nu ca ornament tehnocratic, ci ca normă publică. Profesorul bun, medicul bun, inginerul bun, cercetătorul bun, funcționarul bun, judecătorul bun, jurnalistul bun, managerul bun, antreprenorul corect trebuie să redevină personaje centrale ale vieții publice. Nu vedete de ceremonie, ci repere. O țară nu se modernizează prin urlet sau management de vitrină, ci prin profesii respectate.

În al treilea rând, educația trebuie tratată ca infrastructură strategică, nu ca veșnică problemă bugetară. Așa cum drumurile duc mărfurile dintr-un loc în altul, școala duce o societate dintr-un secol în altul. Dacă educația rămâne slabă, orice altă reformă va fi fragilă. Vom digitaliza birocrația fără să schimbăm mentalitatea, vom construi spitale fără să reconstruim încrederea, vom atrage investiții fără să producem suficientă valoare adăugată, vom organiza alegeri fără să avem cetățeni suficient de protejați împotriva manipulării.

În al patrulea rând, trebuie recâștigată rușinea publică. Nu rușinea toxică, nu umilirea, nu conformismul, ci acea rușine morală elementară, care îl face pe omul public să știe că există lucruri care nu se fac, chiar dacă pot fi făcute; lucruri care nu se spun, chiar dacă aduc aplauze; lucruri care nu se iau, chiar dacă nu te prinde nimeni; funcții care nu se ocupă, dacă nu ai competența lor; titluri care nu se poartă, dacă nu le-ai meritat.

În fine, trebuie să nu mai confundăm modernizarea cu decorul ei. O țară nu devine europeană doar prin autostrăzi, malluri, aplicații, aeroporturi și discursuri despre valori. Devine europeană atunci când regula este mai puternică decât relația, când adevărul este mai important decât tabăra, când competența este mai respectată decât loialitatea, când cultura este mai mult decât ornament, când școala este mai mult decât examen, când sănătatea publică este mai mult decât intervenție de criză, când politica este mai mult decât administrarea resentimentului.

România ultimilor douăzeci de ani nu este o poveste de eșec. Ar fi prea simplu și prea nedrept. Este o poveste de modernizare incompletă. Am câștigat libertate, bani, mobilitate și oportunități. Dar am pierdut, în prea multe locuri, criteriul care dă acestor câștiguri sens și durabilitate. Iar o țară fără criterii poate avea creștere economică, consum, alegeri, platforme digitale, festivaluri, talk-show-uri și ambiții geopolitice. Poate avea chiar perioade de succes. Dar nu poate avea, cu adevărat, destin. Pentru că destinul unei societăți nu este dat de ceea ce poate cumpăra, ci de ceea ce refuză să vândă: adevărul, meritul, rușinea, cultura, știința, bunul simț și demnitatea competenței.

Valeriu Ivan este analist al Centrului de Analiză şi Prognoză pentru Orientări Strategice (CAPOS).