Dezvoltarea economiei naționale în perioada interbelică

Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale. Legăturile economice tradiţionale au căpătat un cadru geografic-statal adecvat, au fost lichidate barierele vamale ridicate de fostele imperii pe teritoriul românesc, asigurându-se astfel pieţei interne o deplină unitate.

Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235 %, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%) şi chimică (320%).

În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi aceea a integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, valorificarea noului cadru politico-statal făurit în 1918.

Nivelul de la care pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia anului 1913, ceea ce însemna – după aprecierea economiştilor – o involuţie de 10-15 ani. Practic, întreaga economie era dezorganizată; România, care înainte de război era unul dintre cei mai mari exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana populaţiei.

Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin noi înşine”, care viza asigurarea independenţei economice a României, modernizarea structurilor economiei naţionale, prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică, fapt reflectat şi în sporirea ponderii ministerelor economice în structura guvernamentală.

În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7 milioane tone În 1936); locul al doilea În Europa la extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după Suedia; acelaşi loc (după Uniunea sovietică) la extracţia de gaze (256 491 042 m³ În 1937). România dispunea de o industrie petrolieră la nivel mondial, În ceea ce priveşte extracţia, prelucrarea, transportul; În rafinăriile din ţară se prelucra 95% din ţiţeiul extras. România producea negru de fum, cauciuc sintetic, precum şi opt tipuri de locomotive, vagoane de toate categoriile (călători, mărfuri, cisterne), autobuze, motoare electrice, aparate de radio, cazane cu aburi de variate tipuri, elice şi piese speciale pentru construcţii navale, instalaţii petroliere la nivelul tehnicii mondiale. Dintre realizările de vârf ale perioadei de după Marea Unire se remarcă avioanele româneşti, construite la IAR-Braşov, cu performanţe similare celor produse de statele foarte dezvoltate din punct de vedere economic. Astfel, avionul IAR­ 80, cu un plafon de II 500 m şi o viteză de 530 km pe oră era pe locul 3 în Europa, iar IAR-81 se afla, din punct de vedere al vitezei de zbor dezvoltate, pe locul 4 din lume.

Potrivit aprecierilor făcute de economişti, În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile de produse industriale ale României.

Mutaţiile survenite în perioada interbelică demonstrează o evoluţie pozitivă a economiei naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de 45,5%, iar cea producătoare de mijloace de consum de 54,5% din totalul producţiei industriale, ceea ce indică o sensibilă apropiere între cele două mari grupe. Pe ramuri, valoarea producţiei se clasa astfel: 1. Chimică (inclusiv petrol); 2. Metalur­gică; 3. Textilă; 4. Electrotehnică; 5. Pielărie;  6. Hârtie şi arte grafice; 7. Alimentară.

Contribuţia ramurilor economiei naţionale la produsul social şi la venitul naţional, În 1938, era următoarea:

Ramurile neagricole (industria, construcţiile, transporturile) aveau o pondere de 50,8% la produsul social şi de 41,7% din venitul naţional. Aceste date arată limpede că România încetase să mai fie un stat agrar, devenind un stat agrar-industrial.

Provinciile istorice unite în 1918 s-au integrat armonios în economia ţării, unde le era locul firesc. O atestă puternica dezvoltare, dinamismul vieţii lor economice. Astfel, din numărul societăţilor anonime industriale existente În 1939 În Transilvania, aproape trei sferturi erau înfiinţate după 1918.

Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economică a unei ţări este venitul naţional. În 1938, acesta se prezenta astfel: România 110 dolari (alte surse indică 94 de dolari); Turcia – 62 dolari, Grecia – 76 dolari, Portugalia – 81 dolari, Bulgaria – 89 dolari, Polonia – 94 dolari, Iugoslavia – 106 dolari, Ungaria – 108 dolari, Franţa – 146 dolari, Anglia – 490 dolari, SUA – 512 dolari (cel mai înalt din lume la acea dată).

Aceste date arată limpede că, deşi era în urma unor state dezvoltate ale lumii, România se găsea Într-o situaţie avantajoasă comparativ cu statele vecine, de care o lega un destin istoric comun.

Înfrângând numeroase obstacole – între care distrugerile din timpul primului război mondial, ravagiile crizei economice din 1929-1933, presiunea monopolurilor străine ­poporul român a muncit cu dăruire pentru dezvoltarea economică a patriei sale, asigurând o bază materială trainică pentru statul naţional unitar făurit în 1918.

SURSĂ: Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2001)