De Takatoshi Ito
TOKYO – Cartea din 1979 a profesorului de la Harvard Ezra Vogel, “Japan as Number One: Lessons for America”, a devenit instantaneu un bestseller în Japonia. Titlul măgulitor a ajutat cu siguranță vânzările, dar argumentul central al cărții – că abordarea japoneză a guvernării și afacerilor era superioară celorlalți – a fost cel care a făcut cu adevărat un zgomot.
La acea vreme, Japonia juca sus . PIB-ul său a crescut cu aproximativ 10% anual în cea mai mare parte a anilor 1950 și 1960 și cu 4-5% în a doua jumătate a anilor 1970 – o tendință care va continua pe tot parcursul anilor 1980. Dar oamenii de afaceri și liderii politici japonezi nu erau siguri dacă Japonia a reușit din punct de vedere economic datorită sistemului său unic sau în ciuda lui. Pentru ei, cartea lui Vogel a reprezentat un fel de sigiliu de aprobare și a întărit convingerea că Japonia ar putea depăși în curând Statele Unite pentru a deveni cea mai mare economie din lume.
În anii care au urmat, Japonia părea să progreseze spre acest obiectiv. În a doua jumătate a anilor 1980, prețurile acțiunilor japoneze s-au triplat, iar prețurile reale ale activelor au crescut de patru ori. În 1988, PIB-ul Japoniei se ridica la 60% din cel al SUA (în dolari actuali) și, cu o populație de aproximativ jumătate din dimensiunea la acea vreme, PIB-ul său pe cap de locuitor era semnificativ mai mare. În 1995, după o apreciere bruscă a yenului, economia Japoniei avea aproximativ trei sferturi din dimensiunea economiei SUA.
S-a dovedit a fi „apogeul” Japoniei. În curând, economia a fost cuprinsă de o stagnare și deflație de decenii. Din 1995 până în 2010, Japonia a cunoscut o creștere negativă a PIB-ului (în yeni). Între timp, economia SUA a crescut cu aproximativ 2% anual, iar China a crescut an de an cu o creștere de două cifre. Astăzi, PIB-ul Japoniei se ridică la doar 15,4% din cel al SUA, iar PIB-ul Chinei a fost mai mare decât cel al Japoniei din 2010. Departe de a ajunge pe primul loc, Japonia a scăzut pe locul trei.
Vestea că China a depășit Japonia ca a doua cea mai mare economie a lumii nu a provocat prea multe proteste din partea publicului japonez, care părea practic resemnat cu declinul economiei lor. Cu siguranță, alegătorii japonezi au oferit partidului de opoziție Partidul Democrat al Japoniei (DPJ) o victorie asupra Partidului Liberal Democrat (LDP), care a dominat de mult în anul precedent. Însă luna de miere cu DPJ nu a durat mult. Partidul a rămas departe de guvernare, diplomație și politică economică, iar din 2009 până în 2012, o paradă a premierilor DPJ a durat fiecare abia un an în funcție.
La alegerile din decembrie 2012, alegătorii japonezi au încercat o abordare diferită, alegându-l pentru a doua oară pe Abe Shinzō din PLD ca prim-ministru. Abe a introdus rapid un pachet îndrăzneț de politică economică – denumit Abenomics – care urmărea în cele din urmă să scoată economia japoneză din două decenii de deflație și recesiune cu trei „săgeți”: relaxare monetară masivă, politică fiscală expansionistă și o strategie de creștere pe termen lung.
Planul lui Abe a funcționat – până la un punct. Datorită expansiunii monetare a Băncii Japoniei, Japonia a atins în sfârșit o rată pozitivă a inflației. Dar creșterea reală a rămas evazivă, din cauza îmbătrânirii rapide a populației. Deși productivitatea muncii a crescut semnificativ, câștigurile au fost insuficiente pentru a compensa scăderea numărului de lucrători și a orelor de lucru. Adăugați la aceasta deprecierea yenului în 2012-14, iar PIB-ul Japoniei a scăzut (în dolari SUA), înainte de a se aplatiza.
Acum, Japonia a scăzut și mai mult: anul trecut, Germania a depășit Japonia ca a treia economie din lume. Și, încă o dată, reacția publicului la știrile despre scăderea poziției globale a Japoniei a echivalat cu o ridicare din umeri. Tipul de furie constructivă care poate stimula o reformă dinamică nu se vede nicăieri.
Lista măsurilor necesare pentru a revitaliza economia japoneză este pe cât de cunoscută, pe atât de lungă. De exemplu, Japonia trebuie să orienteze depozitele bancare personale și economiile instituționale către acțiuni și alternative. Și creșterile de productivitate sunt extrem de necesare în fiecare sector – un imperativ care ar trebui urmărit printr-o digitalizare agresivă, având în vedere scăderea dimensiunii populației.
Între timp, deficitul de forță de muncă de astăzi ar trebui să conducă la creșterea salariilor nominale, iar cererea puternică de bunuri și servicii, precum și creșterea costurilor materiilor prime, ar trebui să se reflecte în prețuri mai mari. Aceasta este o artă uitată în Japonia: de-a lungul deceniilor de deflație, pe măsură ce consumatorii s-au îndreptat către companiile care au crescut prețurile, mecanismul prețurilor a devenit practic neoperațional. Prețurile relative și absolute au înghețat, iar alocarea resurselor a avut de suferit.
Vestea bună este că „modurile deflaționiste” se schimbă, nu în ultimul rând pentru că BOJ a reușit să mențină inflația peste ținta de 2% timp de aproape doi ani. Dar politica monetară ultra-acomodativă implică costuri mari. Diferența în creștere a ratei dobânzii cu SUA, unde ratele au crescut rapid în 2022-2023, a contribuit la deprecierea rapidă a yenului față de dolar, de la 115 yeni în ianuarie 2022 la 150 yeni zece luni mai târziu și pe tot parcursul anului 2023.
Dar, deși deprecierea yenului față de dolarul american ar fi putut contribui la scăderea PIB-ului Japoniei în dolari americani, aceasta nu este întreaga poveste. La urma urmei, o monedă slabă poate stimula adesea creșterea făcând exporturile mai competitive. Dar nu există niciun semn în acest sens în Japonia, ceea ce reflectă o problemă mai profundă: atât inovația, cât și producția au părăsit în mare măsură țara. Plățile către companiile de servicii IT din SUA cresc rapid, împingând importurile mai sus. Japonia trebuie să ia măsuri urgente și decisive pentru a inversa această tendință, cum ar fi promovarea educației în știință și tehnologie pentru a genera producție de servicii IT pe plan intern.
Dacă picajul economiei pe locul patru nu este suficient pentru a trezi Japonia, ea va cădea în curând pe numărul cinci. Fondul Monetar Internațional estimează că PIB-ul Indiei îl va depăși pe cel al Japoniei (în dolari) în 2026. Pentru a preveni scăderea ulterioară, guvernul japonez trebuie să elaboreze o strategie clară pentru creșterea productivității, extinderea forței de muncă și alocarea forței de muncă limitate către sectoarele cele mai productive.
Autorul:
Takatoshi Ito, fost viceministru japonez al finanțelor, este profesor la Școala de Afaceri Internaționale și Publice de la Universitatea Columbia și profesor principal la Institutul Național de Studii Politice din Tokyo.
Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro
