De Brigitte Granville
DIJON – Dintre toate testele mari cu care se confruntă Uniunea Europeană la sfârșitul anului 2023, cele mai importante vor primi cea mai mică atenție. În timp ce liderii europeni lucrează la un acord privind noile reguli fiscale care guvernează bugetele statelor membre, este în joc nimic altceva decât chiar sustenabilitatea uniunii monetare a Europei. În comparație cu această chestiune seacă, alte probleme majore de pe ordinea de zi la Summit-ul UE din 14-15 decembrie par, desigur, mai presante. Înalți oficiali din UE, Statele Unite și Ucraina avertizează despre capacitatea Ucrainei de a continua să se apere împotriva Rusiei, care ar putea fi pusă în pericol dacă guvernele europene și Congresul SUA n-ar aprobă noi pachete de ajutor militar.
În timp ce o înfrângere ucraineană ar eroda credibilitatea UE și ar putea pune în pericol securitatea acesteia, liderii europeni trebuie, de asemenea, să abordeze amenințările din interior. De fapt, aceste probleme sunt împletite. Cei care contestă regulile fiscale ale UE și cei care blochează finanțarea pentru Ucraina sunt aceiași oameni. Conduși de prim-ministrul ungar Viktor Orbán, spoilerele includ acum noul guvern al Slovaciei sub Robert Fico și ar putea obține în curând un nou recrut din „vechea Europă”, după succesul Partidului de dreapta pentru Libertate al lui Geert Wilders în Olanda. Mai rău, alte state membre ar putea considera intransigența acestor țări convenabilă, chiar dacă nu o spun deschis.
Cu siguranță, problema populistă a Europei poate părea îndepărtată de sarcina de a elabora noi reguli fiscale care să înlocuiască Pactul de stabilitate și creștere, care a fost abandonat la începutul pandemiei în 2020. La urma urmei, majoritatea liderilor populiști sunt concentrați ferm pe imigrație și au abandonat discuțiile despre părăsirea zonei euro și restabilirea monedelor naționale. Amenințarea inițială la adresa uniunii monetare – și, prin urmare, a proiectului european în sens mai larg – nu a venit de la politicieni, ci de la piețele obligațiunilor, în timpul crizei datoriilor suverane din 2011-12.
Vestea bună este că pe acest front predomină calmul, cel puțin deocamdată. Scăderea bruscă a inflației înseamnă că Banca Centrală Europeană ar putea începe în curând să-și inverseze creșterea ratelor dobânzilor, creând un mediu mai îngăduitor în cazul în care liderii europeni nu reușesc să consolideze uniunea monetară cu noi reguli fiscale.
Vestea proastă este că eșecul pe acest front este aproape asigurat. Chiar dacă liderii își reduc divergențele pe finalul anului, un acord final va fi împins în anul viitor și orice noi reguli fiscale nu ar intra în vigoare înainte de 2025.
Eșecul de a ajunge la noi reguli ar fi mai semnificativ decât ar părea. Fără progrese în direcția corectării defectului fundamental al zonei euro – absența unei uniuni fiscale – UE va continua să se chinuie și să se lupte, ca o navă cu o gaură sub linia de plutire. Acea gaură a fost parțial astupată de fondul de recuperare COVID-19 de 750 de miliarde EUR, redenumit de atunci NextGenerationEU. Crearea unui instrument de împrumut și finanțare la nivelul UE (pe deplin federal) a fost salutată de mulți drept „Momentul Hamiltonian” al Europei, amintind de consolidarea lui Alexander Hamilton a datoriei publice la nivel de stat al SUA sub guvernul federal în 1790. Dar, în timp ce Hamilton a ajutat la transformarea SUA dintr-o confederație într-o federație, Europa a conceput o soluție care a fost atât incompletă, cât și temporară. Bugetele naționale joacă în continuare un rol crucial în stabilizarea economiilor din zona euro, fiecare dintre acestea reacționând diferit la ciclurile normale de afaceri și la șocurile anormale. În măsura în care eforturile fiscale naționale sunt completate de finanțarea federală NextGenerationEU (Italia și Grecia fiind principalii beneficiari), acest sprijin va expira în 2027.
Mai mult decât atât, nu s-a făcut niciun efort pentru a abroga prevederile Tratatului de la Maastricht care cer ca bugetele naționale să se conformeze la parametri identici pentru a evita injecțiile de salvare financiară. În schimb, a apărut mecanismul de salvare de facto al BCE (instrumentul de protecție a transmisiei), care poate ajuta statele membre dacă Comisia Europeană le-a aprobat bugetele. Întrebarea este, așadar, ce criterii ar trebui să urmeze Comisia pentru a-și oferi aprobarea.
Normele fiscale propuse de Comisie încearcă să îndrepte mai multe cercuri. Acestea ar impune în continuare ca bugetele naționale să se îndrepte către limitele Tratatului de la Maastricht privind deficitele bugetare anuale și datoria publică – 3% și, respectiv, 60% din PIB. În același timp, țările pot avansa către aceste ținte treptat și intermitent, cu mai multă flexibilitate pentru a se adapta ciclurilor economice.
Dar aceste propuneri au puțin sprijin printre principalii jucători. Franța este foarte rezistentă la reducerea deficitelor sale publice sub 3% din PIB și nu are de gând să facă acest lucru, în timp ce Germania este legată politic de „frâna datoriilor”, care limitează oficial deficitele la doar 0,35% din PIB. Deși s-a abătut de la acest punct de referință în practică, o hotărâre recentă a Curții Constituționale restrânge sfera guvernului de a face acest lucru în viitor și va crește probabil aversiunea Germaniei față de politicile mai relaxate ale partenerilor din zona euro.
Mario Draghi, fostul președinte al BCE, ulterior prim-ministru italian, a intervenit și el în această chestiune. În cadrul prelegerii sale din iulie anul trecut, el a felicitat Comisia pentru relativa clemență a noilor reguli propuse, dar i-a reproșat că nu a reușit să organizeze investițiile publice necesare pentru a relansa performanța economică a Europei – și, prin urmare, sănătatea sa politică. Propunerea lui Draghi este de a face din toate cheltuielile de capital o competență federală permanentă. Dar având în vedere deficitul democratic – „federalizarea ascunsă” – la baza proiectului euro, el recunoaște că acest lucru ar necesita probabil o modificare explicită a tratatelor europene.
Cred că Draghi are dreptate cu privire la fundamentele problemei. Deși eu personal aș vota împotriva unui amendament al tratatului – adică în favoarea unei piețe unice fără o uniune monetară – aș putea foarte bine să fiu în minoritate. Oricum, această întrebare fundamentală trebuie pusă alegătorilor. În caz contrar, Europa va continua să se clatine.
Din punct de vedere istoric, schimbarea în UE a venit doar în timpul crizelor. Trebuie să mai suferim una înainte de a accepta provocarea lui Draghi?
Autorul:
Brigitte Granville, profesor de Economie Internațională și Politică Economică la Universitatea Queen Mary din Londra, este autoarea cărților Remembering Inflation (Princeton University Press, 2013) și What Ails France? (McGill-Queen’s University Press, 2021).
Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro
© Project Syndicate 2023
