Puterea corupe, sărăcia poartă povara

0
70
Puterea corupe, sărăcia poartă povara

Au trecut deja 25 de ani. S-ar fi încheiat un ciclu, începe altul. La puțin timp după revoluție, Silviu Brucan ne spunea ceea ce nu vroiam să auzim de la un ideolog comunist: „pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani”. Ne-am indignat mulți români atunci, acuzând “oracolul de la Dămăroaia” că ne face proști pe toți. Până la urmă, de ce ar fi fost democrația atât de greu de deprins? Astăzi, ”România după 25 de ani” (parafrazând titlul unei populare emisiuni TV)  poate judeca mai bine ca oricând până acum corectitudinea profeției lui Brucan. Putem face bilanțul exercițiului democratic. Dar nu numai: românii trag linie și văd rezultatul funcționării anapoda a unei societăți care pare a fi condamnată să nu-și termine prea curând tranziția spre o economie privată, corect funcțională, într-un stat democratic recunoscut ca atare de partenerii externi. Tranziţia a fost însoţită de o explozie a sărăcirii populației şi de accentuarea dramatică a proceselor de excluziune socială.

Primii ani ai tranziţiei au ignorat problema sărăciei, politica socială fiind bazată tot pe o paradigmă a dezvoltării, dar de data aceasta axată pe privatizare şi restructurare. Sărăcia părea a reprezenta mai degrabă un cost social inevitabil al tranziţiei, iar concentrarea excesivă a atenţiei asupra ei, o piedică în calea unei tranziţii eficace.  Iar situaţia economică extrem de dificilă din ultimii ani menţine restricţii severe în relansarea programelor sociale. O economie bolnavă presează continuu asupra resursele bugetare sever limitate,  pentru menţinerea ei în funcţie şi eventuala sa relansare.

În urmă cu circa 15 ani, guvernul de atunci redacta „Planul Național Anti-Sărăcie și Promovarea Incluziunii Sociale”.  Astăzi, cabinetul Victor Ponta anunță că vrea să scadă numărul săracilor cu 400,000 până în 2020, pe fondul statisticii care ne arată că unul din cinci români – iar asta înseamnă cam cinci milioane de cetățeni – este sărac. Proiectul Strategiei naționale privind incluziunea socială și reducerea sărăciei (2014-2020) subliniază că unul din cinci români se confruntă cu sărăcia determinată de venitul insuficient, iar o mare parte din sărăcia bazată pe venit este persistentă, trei sferturi dintre persoanele sărace aflându-se în această situație de cel puțin trei ani. De asemenea, o treime din populație nu-și poate permite să achiziționeze articole considerate dezirabile sau chiar necesare pentru a duce un trai decent. Potrivit aceluiași document, încă mai există copii care nu au mers niciodată la școală, iar procentul tinerilor fără o educație adecvată este ridicat. Proiectul de strategie mai arată că multe persoane sunt în continuare inactive sau neangajate formal, cu șanse mici de a căpăta acces corespunzător la piața muncii, și că există inegalități în ceea ce privește acoperirea cu servicii medicale de bază.

Eu cred că societatea românească se află astăzi mai mult decât oricând într-un punct crucial, într-un moment de cotitură. Trebuie simultan să facem faţă „efectelor distructive ale unor puternice seisme social-economice ale ultimei jumătăţi de secol”, agravate de replicile lor târzii, dar şi să relansăm un proces de  dezvoltare pentru a deveni o societate modernă, competitivă, cu un grad ridicat de coeziune socială, care reprezintă în fapt obiectivul comun al întregii construcţii europene, în care ţara noastră s-a angajat cu toată dedicarea. De aceea consider că a discuta despre „lipsa unei agende naționale” este o falsă problemă când de fapt agenda națională a actualului guvern și a oricărui alt guvern din trecutul recent și de acum încolo este dată de nevoia de a îmbunătăți considerabil nivelul de trai al cetățeanului român, de a scoate națiunea de sub povara sărăciei și de a repoziționa România între statele civilizate ale Europei și nu în coada clasamentelor ei. Dar ca să poți desfășura o agendă națională e nevoie mai întâi să poți defini corect societatea pe care România vrea să o construiască. Un obiectiv public este „crearea unei societăţi prospere, activă economic, social şi politic, cu un nivel ridicat de responsabilitate colectivă şi individuală, coezivă social, cu un nivel ridicat de oportunităţi pentru toţi”, rezumând și citând o sintagmă folosită de guvernanți, putem spune că modelul de societate pe care vrem să-l construim este o „societate inclusivă”.

Astăzi, mai mult ca oricând, sperăm să intrăm într-o nouă etapă de evoluție. De evoluție, pentru că, în pofida stăruinței cu care oficialii ne prezintă ani în șir „dezvoltarea”, cetățeanul de rând resimte mai curând „scufundarea” nivelului său de trai și odată cu acesta, și a năzuințelor sale.

Am traversat 25 de ani în care alegerile libere au transformat fundamental întreaga Europă Răsăriteană, în primii ani aruncând la coșul de gunoi al istoriei regimurile totalitare ce timp de multe decenii puseseră stăpânire pe aceste ţări. Apoi, în anii ce-au urmat, aproape 120 de  milioane de oameni și-au ales liberi și democratic direcţiile de mers și de dezvoltare ale țărilor lor, ieșite de sub controlul unui Kremlin el însuși în plină transformare. Am parcurs, timp de două zeci și cinci de ani, mai multe momente electorale. Rezultatele lor – ne-au plăcut unora sau nu, altora – au exprimat putința sau neputința noastră de a ne schimba judecățile perimate, de a ne vindeca cutumele comuniste și de a ne acorda la o simfonie a economiei europene occidentale (la care am râvnit).

Rezultatele lor au mai arătat, la diferitele lor momente, disponibilitatea națiunii de a se primeni radical sau de a-și continua viața într-un marasm, altfel general recunoscut (o stagnare a societății, o decădere morală a liderilor, o decădere spirituală a indivizilor, o secătuire a resurselor). Adesea am calificat momentele electorale ca fiind  „istorice”, dar istoricii știu că e prea curând pentru asemenea caracterizări.

Totuși, o licență gazetărească caracterizează prezidențialele de anul trecut, din nou,  „istorice”. Asta, pentru că toți avem așteptări mari. La fel de mari pe cât de adâncit este pauperismul societății: sărăcia nu o găsim doar în plan economic ci, din păcate și accentuat, în starea de educație și de sănătate – morală, mentală și fizică – a concetățenilor. O găsim și în modul în care funcționează aparatul de stat, cu toate instituțiile, organele, organismele, autoritățile, agențiile și administrațiile sale, centrale sau locale.

Iar sărăcia este teren fertil pentru corupție. Nu pentru că din sărăcie s-ar naște marii corupți, ci pentru că – și analiza tuturor statelor sărace de pe glob o confirmă – într-o societate aflată în sărăcie puterea coruptă se poate mișca după bunul ei plac. Îmi aduc aminte despre un alt moment electoral, din urmă cu cinci ani (și scriam atunci despre aceasta), când am întâlnit o voce care considera scrutinul a fi istoric. Era vocea fostului director general al „Vocii Americii„ din ultimii ani ai Cortinei de Fier, Richard W. Carlson, pe atunci observator independent la București al scrutinului prezidențial. Comentariul său de atunci rămâne valabil și azi: „Economia voastră este în scădere (întreaga economie mondială suferă), este important ca investiţiile străine să fie atrase, ca noi investiţii să fie aduse în țară, iar stabilitatea politică este un factor esenţial pentru atragerea acestor investiţii. Instabilitatea politică a dus la evaporarea investiţiilor străine de aici”. Potrivit lui Carlson, oamenii trebuie să simtă o „energie legată de alegeri”, trebuie să vină din propriul interes la vot şi să conştientizeze că realizarea propriului lor interes pe termen lung depinde de ei şi de votul lor. Eu cred că anul trecut România a dat semne că încearcă să iasă dintr-o „letargie civică”. Dar trebuie să se și vindece.

Puterea corupe şi puterea absolută corupe în mod absolut. Acelasi Carlson îmi spunea că trebuie să fim atenţi și cinici când ne uităm la lideri și când analizăm promisiunile acestora: „să adopţi o atitudine cinică faţă de putere, trebuie să ai un ochi vigilent şi să nu să stai doar să asculţi ce spune puterea ci să fii atent la ce face ea”. Criza unei națiuni – mai ales cea economică și financiară – adâncește în sărăcie păturile ei cele mai vulnerabile, îngenunchează comunitățile sociale și profesionale cele mai expuse la risc. Iar acolo unde domină sărăcia maselor se proliferează, se amplifică și triumfă Puterea Coruptă. În vremuri tulburi, instabile, alături de puterile recunoscute de drept în stat (cele consacrate: legislativă, executivă și justiția, la care democrațiile obișnuiesc să adauge și presa) și alături și de criză (economică, politică, socială, morală, de identitate, de cultură și educație etc), mai apare o forță considerabilă, mai apare o „putere” cu impact brutal asupra societății: însăși corupția puterii. Puterea menține sărăcia unei națiuni.

Puterea decade, ajunge în stare de declin moral. Puterea degenerează, se degradează, se viciază, se pervertește. Pe scurt, puterea corupe. Sărăcia nației poartă însă povara.

Text publicat în revista DeBizz nr.107/2015

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here