Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat, la 2 noiembrie 2026, cererea guvernului italian de trimitere la Marea Cameră a cauzei Banca Sistema S.p.A. împotriva Italiei. Litigiul privește hotărâri de plată împotriva municipiului Cosenza, rămase neexecutate integral după intrarea autorității locale în insolvență. O Cameră a Curții constatase în iulie încălcarea dreptului de acces la o instanță și a protecției proprietății; această soluție nu este definitivă, iar admiterea retrimiterii deschide reexaminarea cauzei, fără să stabilească rezultatul ei.
Pe scurt
-
Un colegiu de cinci judecători a acceptat retrimiterea cauzei Banca Sistema la Marea Cameră și a respins cererile privind alte 11 cauze.
-
Banca a cumpărat creanțe ale unor furnizori privați față de municipiul Cosenza. Cele șapte hotărâri de plată au devenit executorii între 2018 și 2023.
-
Municipiul și-a declarat insolvența în noiembrie 2019. Procedura împiedică banca să înceapă sau să continue executarea silită individuală pentru creanțele înscrise în evidența organului de lichidare.
-
Camera constatase unanim, la 16 iulie 2026, încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Marea Cameră va pronunța propria hotărâre definitivă.
-
Cei 7.906.247,50 euro reprezintă prejudiciul material pretins de bancă. Camera nu a acordat această sumă ca despăgubire distinctă; a prevăzut executarea hotărârilor interne și 500 de euro pentru cheltuieli de judecată.
-
Termenul de trei luni prevăzut de Cameră era condiționat de definitivarea hotărârii. Acceptarea retrimiterii nu pune în curgere acel termen.
Decizia a fost luată de colegiul de cinci judecători care filtrează cererile de retrimitere la Marea Cameră. Potrivit comunicatului Curții din 2 noiembrie, Banca Sistema a fost singura cauză trimisă spre reexaminare la acea reuniune; cererile privind alte 11 cauze au fost respinse. Dosarul poartă numărul 37249/24, iar cererea de retrimitere a fost formulată de guvernul Italiei.
Banca Sistema, cu sediul la Milano, este specializată în factoring: cumpără de la companii private creanțe asupra unor autorități publice și devine creditor în locul furnizorilor. În acest dosar, banca a preluat creanțe ale unor companii și prestatori de servicii față de municipiul Cosenza. Instanțele din Cosenza și Catanzaro au stabilit sumele datorate și au emis hotărârile de plată.
Anexa hotărârii CEDO enumeră șapte titluri, devenite executorii între 5 octombrie 2018 și 9 mai 2023. Camera a reținut că acestea rămăseseră neexecutate integral pentru perioade de la peste doi ani la peste șapte ani. Sunt duratele consemnate în hotărârea din iulie, nu o nouă calculare a întârzierilor la data acceptării retrimiterii.
După plata parțială a datoriilor, municipiul Cosenza și-a declarat insolvența la 11 noiembrie 2019. La 10 iulie 2020, banca a cerut înscrierea în lista creditorilor administrată de organul extraordinar de lichidare, cunoscut prin abrevierea italiană OSL. Această etapă era necesară pentru recuperarea sumelor în cadrul procedurii colective.
Potrivit cadrului italian descris în hotărâre, articolul 248 din Decretul legislativ nr. 267/2000 împiedica banca să înceapă ori să continue executarea silită pentru creanțele înscrise în lista OSL. Interdicția privește datoriile aflate în competența acelui organ de lichidare. Existența unor titluri executorii nu îi oferea, așadar, băncii posibilitatea de a obține plata prin executare individuală în afara procedurii.
În fața CEDO, guvernul italian a susținut că întârzierile erau justificate de verificarea creanțelor și de nevoia de a stabili dacă existau suficiente active pentru plata creditorilor în condiții de egalitate. A invocat și faptul că, solicitând înscrierea în lista OSL, banca ar fi acceptat implicit regulile și termenele procedurii. Banca a contestat justificarea neexecutării prin insolvența municipiului.
În hotărârea din 16 iulie, Camera a respins ideea că înscrierea în lista creditorilor echivala cu acceptarea întârzierii. Pentru bancă, acel demers era o condiție necesară pentru a cere plata, în timp ce executarea silită individuală îi era inaccesibilă. Judecătorii au considerat că autoritățile nu depuseseră toate eforturile necesare pentru executarea integrală și la timp a hotărârilor.
Raționamentul privește două drepturi distincte. Executarea unei hotărâri judecătorești face parte din dreptul la un proces echitabil, protejat de articolul 6 § 1 din Convenție: accesul la instanță trebuie să aibă un efect practic. Totodată, o creanță suficient stabilită pentru a fi executorie poate constitui un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care protejează proprietatea.
Camera a apreciat că, în circumstanțele dosarului, restrângerea accesului băncii la executare și întârzierea plății erau disproporționate. A constatat unanim încălcarea ambelor dispoziții. Concluzia privea situația concretă a reclamantei; hotărârea nu desființa în sine mecanismul italian al insolvenței autorităților locale.
Sumele discutate în dosar trebuie citite separat. Banca a solicitat 7.906.247,50 euro pentru prejudiciul material, incluzând pierderea suferită, dobânzile și câștigul nerealizat. Camera nu i-a acordat această sumă ca despăgubire distinctă. A reținut că statul avea în continuare obligația de a asigura executarea hotărârilor interne și că, dacă municipiul nu plătea, banca rămânea îndreptățită să recupereze datoriile de la stat. Plata lor ar fi stins integral cererea pentru prejudiciul material.
Banca ceruse și 12.500 de euro pentru prejudiciul moral. Camera a considerat că însăși constatarea încălcării constituia o reparație suficientă sub acest aspect. A observat că societatea cumpărase creanțele în cursul activității sale comerciale, cunoscând dificultățile legate de executare și asumându-și astfel un risc comercial informat. Această apreciere nu a împiedicat constatarea încălcării drepturilor sale.
Pentru cheltuielile de judecată, Camera a prevăzut 500 de euro, plus eventualele taxe, aferenți procedurii de la Strasbourg. Banca solicitase 18.558,74 euro pentru acea procedură și 79.846,19 euro pentru procesele interne. Cheltuielile interne au fost respinse deoarece urmăreau recunoașterea judiciară a datoriei, nu prevenirea sau repararea încălcării Convenției; pentru procedura CEDO, judecătorii au invocat complexitatea redusă și caracterul repetitiv al plângerilor.
Dispozitivul din iulie obliga Italia să asigure executarea hotărârilor interne și să plătească cei 500 de euro în trei luni de la data la care hotărârea CEDO devenea definitivă. Această condiție este esențială: hotărârea de Cameră nu a devenit definitivă, întrucât cererea de retrimitere a fost acceptată. Termenul respectiv nu poate fi prezentat ca unul care curge deja. Obligațiile rezultate din titlurile executorii italiene sunt distincte de statutul procedurii de la Strasbourg.
Retrimiterea este o procedură excepțională prevăzută de articolul 43 din Convenție. Oricare dintre părți o poate solicita în trei luni de la hotărârea unei Camere. Colegiul de cinci judecători acceptă cererea dacă dosarul ridică o problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenției ori a protocoalelor sale sau o altă problemă gravă de importanță generală.
Colegiul nu soluționează prin această decizie fondul litigiului. Conform practicii explicate de Curte, deciziile sale de acceptare sau respingere a retrimiterii nu sunt motivate individual. Prin urmare, acceptarea cererii Italiei nu demonstrează că judecătorii au validat argumentele guvernului sau că au respins plângerea băncii.
Cauza va fi examinată de Marea Cameră, alcătuită din 17 judecători, care va pronunța propria hotărâre. Potrivit articolului 44 din Convenție, hotărârea Marii Camere este definitivă. Aceasta va stabili soluția asupra plângerilor băncii și, dacă va constata încălcări, eventualele măsuri de reparație.
CEDO funcționează în cadrul sistemului Consiliului Europei, distinct de Uniunea Europeană. În acest dosar, Italia răspunde în fața Curții pentru respectarea Convenției, deși datoriile au fost contractate de o autoritate municipală. În centrul litigiului rămâne posibilitatea creditorului de a obține efectiv plata unor creanțe recunoscute de instanțe, în condițiile unei proceduri de insolvență care urmărește și protejarea celorlalți creditori.
