CJUE spune că protecția temporară nu permite suspendarea automată a examinării cererilor de azil

Statele membre nu pot suspenda în mod automat examinarea cererilor de azil depuse de persoane care beneficiază deja de protecție temporară și nici nu pot amâna începerea termenelor procedurale până la expirarea acestui statut, a decis Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Hotărârea în cauza C-249/25, Jilin, clarifică relația dintre mecanismul european de protecție temporară și procedura prin care o persoană solicită individual statut de refugiat sau protecție subsidiară.

Cauza pornește de la situația lui UB, un cetățean chinez de origine uigură care locuise în Ucraina împreună cu soția sa ucraineană și copilul lor. El a ajuns în Țările de Jos la 7 martie 2022 și a depus o cerere de azil la 13 aprilie. În timpul examinării, autoritățile neerlandeze au constatat că, în calitate de membru al familiei unei cetățene ucrainene cu care locuise în Ucraina înainte de 24 februarie 2022, avea dreptul la protecție temporară.

Autoritățile au început inițial examinarea cererii sale de azil, iar UB a fost intervievat în legătură cu aceasta în septembrie 2023. În aceeași zi, ministrul competent l-a informat că procedura nu mai trebuie continuată deoarece îndeplinește condițiile pentru protecție temporară. În interpretarea autorităților, examinarea cererii de azil putea fi reluată după expirarea protecției temporare.

UB a contestat lipsa unei decizii și a susținut că termenele prevăzute de dreptul european continuau să se aplice. Tribunalul din Haga a acceptat argumentul că procedura trebuia soluționată în termenul maxim aplicabil și a obligat ministrul să adopte o decizie. După apelul autorităților, Consiliul de Stat al Țărilor de Jos a cerut CJUE să stabilească dacă protecția temporară permite suspendarea procedurii de azil până la încetarea acesteia.

Curtea face o distincție între cele două forme de protecție. Protecția temporară este un mecanism excepțional creat pentru situații de aflux masiv de persoane strămutate și oferă rapid un nivel de protecție fără ca fiecare persoană să treacă imediat printr-o procedură individuală completă. Protecția internațională presupune, în schimb, evaluarea situației individuale în vederea acordării statutului de refugiat sau a protecției subsidiare și conferă un regim juridic diferit.

Existența protecției temporare nu elimină accesul la procedura de azil. Directiva privind protecția temporară prevede că beneficiarii trebuie să poată depune o cerere de azil în orice moment, iar Curtea arată că legislația europeană nu exclude din procedurile obișnuite persoanele care beneficiază deja de protecție temporară. Cele două mecanisme pot funcționa în paralel.

Un solicitant poate continua să beneficieze de protecție temporară chiar dacă o cerere de protecție internațională este respinsă, atât timp cât perioada de protecție temporară continuă și persoana îndeplinește condițiile aplicabile. Curtea folosește această separare pentru a arăta că acordarea protecției temporare nu înlocuiește automat examinarea individuală a cererii de azil.

CJUE constată și că legiuitorul european a discutat posibilitatea suspendării procedurilor de azil în perioada protecției temporare atunci când mecanismul a fost conceput, dar această posibilitate nu a fost introdusă în textul final al directivei. Curtea consideră că nu poate fi reconstituită ulterior o asemenea competență printr-o interpretare care ar permite statelor să suspende automat toate dosarele.

Regulile procedurale privind termenele continuă, în principiu, să se aplice. În regimul juridic analizat în cauză, termenul obișnuit pentru finalizarea examinării unei cereri este de șase luni. Dreptul UE permite însă prelungiri atunci când apar probleme complexe de fapt sau de drept, când un număr mare de persoane solicită simultan protecție sau în alte circumstanțe justificate.

Atunci când numărul mare de cereri face foarte dificilă finalizarea procedurilor în termenul de șase luni, perioada poate fi prelungită cu până la nouă luni. În circumstanțe justificate poate exista o prelungire suplimentară de cel mult trei luni, iar situația temporar incertă din țara de origine poate permite amânarea finalizării procedurii în condițiile stabilite de directivă. Regimul analizat stabilește în orice caz un plafon de 21 de luni.

Aceste posibilități arată, potrivit Curții, că dreptul UE a luat deja în calcul presiunea pe care un număr mare de solicitări o poate pune asupra administrațiilor naționale. Statele nu au nevoie, din acest motiv, de o regulă suplimentară prin care toate cererile depuse de beneficiarii protecției temporare să fie înghețate până la expirarea acestui mecanism.

Curtea observă și o problemă practică a suspendării generale. Dacă toate dosarele ar fi păstrate fără examinare până la sfârșitul protecției temporare, autoritățile s-ar putea confrunta în acel moment cu un număr mare de cereri care trebuie soluționate simultan. O asemenea practică ar putea muta presiunea administrativă în timp, fără să rezolve problema pentru care protecția temporară a fost creată.

Hotărârea nu exclude însă situațiile în care administrația se confruntă realmente cu o imposibilitate obiectivă de a respecta toate termenele. Un număr foarte mare de cereri depuse într-o perioadă scurtă poate depăși capacitatea sistemului chiar și după adoptarea tuturor măsurilor rezonabile. Într-un asemenea caz, dreptul UE permite o anumită flexibilitate.

Autoritățile pot organiza examinarea etapizat și pot stabili priorități între dosare. Unele cereri pot fi temporar amânate, iar respectarea termenelor pentru fiecare dosar poate deveni imposibilă. Această soluție trebuie însă să răspundă unei situații concrete de suprasolicitare și nu poate deveni o regulă automată aplicată unei întregi categorii de persoane.

Controlul instanțelor naționale este central în această excepție. Judecătorul trebuie să verifice dacă depășirea termenului rezultă din măsurile strict necesare pentru gestionarea unei imposibilități obiective și dacă autoritatea a încercat în mod rezonabil să gestioneze volumul cererilor. O administrație nu poate invoca simpla existență a protecției temporare pentru a justifica lipsa examinării.

Cauza arată și diferența dintre protecția imediată oferită persoanelor strămutate și dreptul lor la evaluarea individuală a unei cereri de protecție internațională. Mecanismul temporar a fost construit pentru a permite statelor să răspundă rapid unui aflux masiv fără blocarea sistemelor de azil, dar Curtea consideră că această funcție nu poate anula perspectiva reală a unei persoane de a obține protecție internațională după examinarea situației sale.

Hotărârea nu îi acordă lui UB statutul de refugiat și nu decide rezultatul cererii sale de azil. CJUE interpretează dreptul Uniunii, iar litigiul concret revine acum instanței neerlandeze, care trebuie să îl soluționeze în conformitate cu această interpretare.

Decizia are relevanță dincolo de cazul individual deoarece interpretarea CJUE este obligatorie pentru instanțele naționale atunci când se confruntă cu aceeași problemă de drept european. Ea nu înseamnă că orice întârziere a unei proceduri de azil este ilegală, dar exclude folosirea protecției temporare ca motiv automat pentru suspendarea întregii proceduri până la expirarea acesteia.