Creditele internaționale de carbon revin în politica climatică europeană cu riscuri greu de verificat

Creditele internaționale de carbon revin în dezbaterea climatică europeană într-un moment în care Uniunea Europeană își pregătește ținta pentru 2040, dar o analiză Bruegel avertizează că mecanismul poate ajuta doar dacă reducerile de emisii cumpărate sunt reale, suplimentare și verificate strict. În lipsa unor garanții solide, un credit de carbon poate deveni o simplă promisiune contabilă, prin care o tonă de emisii este declarată redusă în altă parte a lumii fără ca atmosfera să câștige efectiv.

Pe scurt

1. Uniunea Europeană a acceptat ca până la 5% din efortul de reducere a emisiilor pentru ținta climatică din 2040 să poată veni din credite internaționale de carbon.

2. Bruegel estimează că 5% din emisii înseamnă cel puțin 236 de milioane de tone CO₂ echivalent între 2036 și 2040.

3. Valoarea acestor credite ar putea fi între 7 și 24 de miliarde de euro, la un preț al carbonului între 30 și 100 de euro pe tonă.

4. Analiza avertizează că problemele vechi ale creditelor de carbon, măsurare, permanență, suplimentaritate, dublă contabilizare și fraudă, nu au fost rezolvate complet de cadrul Acordului de la Paris.

5. Bruegel spune că Uniunea Europeană ar trebui să trateze mecanismele din Acordul de la Paris ca punct de plecare, nu ca garanție automată a calității creditelor.

Creditul de carbon este, în esență, o unitate contabilă care spune că o tonă de dioxid de carbon echivalent a fost redusă, evitată sau eliminată undeva. O companie sau un stat poate cumpăra acel credit pentru a compensa emisii produse în altă parte. Ideea economică este simplă: dacă reducerea emisiilor costă mai puțin într-o țară decât în alta, finanțarea reducerii acolo unde este mai ieftină poate scădea costul total al acțiunii climatice.

Problema este că un credit de carbon are valoare climatică doar dacă reducerea este reală. Dacă proiectul ar fi avut loc oricum, dacă emisiile sunt doar mutate în altă parte, dacă pădurea care stochează carbonul arde după câțiva ani sau dacă aceeași reducere este revendicată de două țări, creditul nu mai reduce efectiv emisiile globale.

Analiza Bruegel pornește de la două schimbări recente. Prima este finalizarea, la conferința ONU privind clima de la Baku din noiembrie 2024, a regulilor pentru aplicarea articolului 6 din Acordul de la Paris, care permite schimbul internațional de credite de carbon între țări participante. A doua este acordul politic european privind ținta climatică pentru 2040, o reducere de 90% a emisiilor față de nivelul din 1990.

În acest cadru, până la 5% din efortul de reducere ar putea fi acoperit prin credite internaționale emise în mecanismele Acordului de la Paris sau prin proiecte interne. Bruegel estimează că această cotă de 5% ar reprezenta cel puțin 236 de milioane de tone CO₂ echivalent între 2036 și 2040, aproximativ cât emisiile anuale ale Franței. La un preț între 30 și 100 de euro pe tonă, piața ar putea valora între 7 și 24 de miliarde de euro.

Pentru Uniunea Europeană, miza este dublă. Pe de o parte, creditele internaționale pot reduce costul tranziției climatice și pot finanța proiecte de reducere a emisiilor în alte părți ale lumii. Pe de altă parte, dacă sunt acceptate credite de slabă calitate, Europa riscă să își atingă ținta pe hârtie, în timp ce emisiile globale nu scad în realitate.

Bruegel amintește experiența vechilor mecanisme din Protocolul de la Kyoto. Între 2008 și 2012, companiile au folosit credite internaționale pentru a compensa aproximativ 1,5 miliarde de tone CO₂ echivalent sub sistemul european de comercializare a certificatelor de emisii. Afluxul acestor credite a contribuit la slăbirea semnalului de preț al carbonului și a redus stimulentele pentru decarbonizare internă.

De aceea, Uniunea Europeană a restricționat treptat folosirea creditelor Kyoto și le-a exclus complet din faza actuală a sistemului ETS. Revenirea creditelor internaționale în arhitectura climatică post-2030 readuce întrebarea principală: cum se poate verifica dacă o reducere cumpărată în altă parte a lumii este reală și nu doar declarată?

Acordul de la Paris a creat două mecanisme de piață. Articolul 6.2 permite țărilor să tranzacționeze direct reduceri de emisii. O țară poate finanța o reducere într-o altă țară și o poate folosi pentru propria țintă climatică, dacă sunt respectate regulile de contabilizare. Articolul 6.4 creează o piață globală supravegheată de ONU, Paris Agreement Carbon Market, în care o structură centrală aprobă metodologii, emite credite și monitorizează tranzacții.

Bruegel avertizează însă că existența acestor mecanisme nu rezolvă automat problema calității. Sub articolul 6.2, responsabilitatea pentru calitatea creditelor revine direct cumpărătorilor și vânzătorilor, fără o supraveghere independentă puternică. Asta înseamnă că acordurile bilaterale pot avea standarde diferite de transparență, raportare și integritate.

Analiza oferă exemplul Elveției, care vrea să folosească parțial credite internaționale pentru atingerea țintei sale din 2030 și a încheiat acorduri bilaterale cu aproximativ 20 de țări gazdă. Primul proiect, privind electrificarea autobuzelor publice din Bangkok, a ridicat întrebări de integritate, deoarece flota ar fi putut fi electrificată și fără finanțarea elvețiană. Transparența limitată la nivel de proiect a alimentat aceste preocupări.

Primul risc major este măsurarea. Pentru a emite un credit, trebuie estimat cât s-ar fi emis fără proiect și cât se emite după proiect. Dar scenariul „fără proiect” nu poate fi observat direct. În proiectele bazate pe natură, precum păduri sau soluri, este dificil de estimat cât carbon este stocat și cât va rămâne stocat. În proiectele de sobe eficiente pentru gătit, calculele pot depinde de presupuneri greu de verificat despre comportamentul gospodăriilor și folosirea combustibililor.

Al doilea risc este permanența. Un proiect forestier poate stoca carbon astăzi, dar acel carbon poate reveni în atmosferă prin incendii, secetă, dăunători sau schimbarea folosirii terenului. Dacă un credit este folosit acum pentru a compensa emisii industriale, dar stocarea dispare după câțiva ani, beneficiul climatic devine discutabil.

Al treilea risc este suplimentaritatea. Un proiect este suplimentar doar dacă nu s-ar fi făcut fără veniturile din credite de carbon. Bruegel arată că această problemă a fost ridicată frecvent pentru proiectele de energie regenerabilă, deoarece multe ar fi fost dezvoltate oricum pe măsură ce costurile tehnologiilor au scăzut și proiectele au devenit viabile comercial.

Al patrulea risc este dublă contabilizare. Aceasta apare atunci când atât țara care vinde creditul, cât și țara care îl cumpără revendică aceeași reducere de emisii. Articolul 6 încearcă să evite acest lucru prin ajustări corespunzătoare: țara gazdă trebuie să adauge reducerea transferată înapoi în bilanțul său de emisii, pentru ca beneficiul să fie contabilizat doar de cumpărător.

Al cincilea risc este frauda. Proiectele pot exagera reducerea de emisii, pot folosi metodologii favorabile, pot furniza informații false despre suplimentaritate sau pot profita de faptul că evaluatorii, cumpărătorii și publicul nu au acces egal la informații. Bruegel descrie frauda ca un risc transversal, care poate afecta calitatea, cantitatea, permanența și credibilitatea creditelor.

O problemă suplimentară vine din moștenirea vechilor mecanisme Kyoto. Bruegel notează că aproximativ 1.500 de proiecte din Clean Development Mechanism pot fi transferate în noul mecanism de la articolul 6.4. Unele dintre acestea pot păstra metodologii vechi pentru calcularea bazelor de referință și reducerilor de emisii, inclusiv metodologii criticate anterior pentru lipsă de suplimentaritate.

Bruegel nu susține că toate creditele internaționale sunt inutile. Analiza arată că ele pot avea o logică economică și climatică, dar numai dacă standardele sunt suficient de stricte. Autorii avertizează că articolul 6 al Acordului de la Paris trebuie tratat de Uniunea Europeană ca un început de cadru, nu ca o garanție automată că fiecare credit este de înaltă integritate.

Aici apare dilema politică. Dacă Uniunea Europeană cere standarde foarte stricte, oferta de credite de calitate ar putea fi prea mică sau prea lentă pentru a acoperi nevoile din perioada 2036-2040. Dacă standardele sunt prea relaxate, creditele pot deveni ieftine și abundente, dar cu risc de a slăbi reducerea reală a emisiilor.

Pentru cititorul obișnuit, problema poate fi redusă la o întrebare simplă: dacă Europa plătește pentru o reducere de emisii în altă parte a lumii, cum se asigură că acea reducere chiar s-a produs, că nu era deja inevitabilă, că nu este revendicată de altcineva și că nu dispare peste câțiva ani?

Răspunsul va conta pentru credibilitatea țintei climatice europene pentru 2040. Dacă mecanismul este bine controlat, creditele internaționale pot finanța reduceri de emisii acolo unde costurile sunt mai mici și pot sprijini cooperarea climatică globală. Dacă nu este bine controlat, Uniunea Europeană riscă să repete greșelile piețelor de carbon din trecut și să importe reduceri de emisii care nu există în mod real.

Analiza „Buyer beware, a taxonomy of the risks of international carbon credits” a fost publicată de Bruegel la 18 iunie 2026 și este semnată de Maximilian Fuchs, Thomas Mramor și Georg Zachmann. Textul examinează revenirea creditelor internaționale de carbon în cadrul climatic european după finalizarea regulilor articolului 6 din Acordul de la Paris și după includerea unei cote de până la 5% în ținta UE pentru 2040.