Europa își testează viitoarea rețea de hidrogen până în 2050. ENTSOG caută unde infrastructura nu va putea acoperi cererea

Europa încearcă să afle dacă infrastructura de hidrogen aflată acum pe planșele de proiectare va fi suficientă pentru piața pe care vrea să o construiască în următoarele două decenii. ENTSOG a publicat la 12 octombrie proiectul Hydrogen Infrastructure Gaps Identification Report pentru TYNDP 2026, o simulare la scară europeană care urmărește locurile în care viitoarea rețea nu ar putea transporta suficient hidrogen între zonele de producție și cele de consum.

Evaluarea ajunge de această dată până în 2050 și introduce și anul 2035 între momentele analizate, pentru a surprinde mai bine etapa în care piața europeană ar trebui să treacă de la proiecte izolate la o infrastructură interconectată. Raportul nu stabilește unde trebuie construită automat următoarea conductă și nici nu prezice cât hidrogen va consuma fiecare țară. El testează diferite configurații de infrastructură și arată unde apar dezechilibre dacă cererea, producția și proiectele introduse în model evoluează conform ipotezelor folosite.

Exercițiul pornește de la o dificultate pe care infrastructura de gaze nu a avut-o în aceeași formă: Europa trebuie să planifice o rețea continentală de hidrogen înainte ca piața care ar urma să o utilizeze să fie matură. Conductele de gaze naturale leagă deja producători, terminale, depozite și consumatori, iar volumele transportate oferă o bază pentru deciziile de investiții. În cazul hidrogenului, o mare parte dintre producția viitoare, consumul industrial și infrastructura care ar trebui să le lege există încă sub forma unor proiecte și scenarii.

ENTSOG construiește simularea pornind de la infrastructura selectată pentru analiză și testează dacă hidrogenul disponibil poate ajunge acolo unde scenariul presupune că va fi consumat. Atunci când producția locală nu este suficientă, rezultatul depinde de existența unor conducte transfrontaliere, terminale, capacități de transport și alte legături care permit unei regiuni să primească volume din altă parte a Europei.

Dacă aceste posibilități sunt insuficiente, modelul ajunge la ceea ce raportul numește demand curtailment: o parte din cererea presupusă nu poate fi satisfăcută. Indicatorul este util pentru planificare deoarece arată unde configurația rețelei devine o constrângere, dar procentul rezultat nu poate fi citit ca o predicție a unui viitor deficit real. Piața poate evolua diferit, consumatorii pot utiliza alte surse de energie, noi proiecte pot fi construite, iar investiții existente în scenarii se pot dovedi neviabile.

Tocmai această incertitudine face dificilă dezvoltarea infrastructurii. Europa încearcă să creeze o piață a hidrogenului regenerabil și cu emisii scăzute pentru industrii în care electrificarea directă este dificilă, însă producătorii au nevoie de cumpărători pentru a justifica investițiile, cumpărătorii au nevoie de hidrogen la prețuri competitive, iar ambele părți depind de existența infrastructurii care să le conecteze.

O conductă poate avea nevoie de ani pentru proiectare, autorizare, finanțare și construcție. Dacă Europa așteaptă până când cererea este complet vizibilă, infrastructura poate veni prea târziu pentru proiectele industriale. Dacă construiește mult înaintea pieței, există riscul unor capacități costisitoare care rămân insuficient utilizate. Raportul ENTSOG încearcă să ofere o bază comună pentru această alegere, simulând unde apar probleme în diferite etape ale dezvoltării rețelei.

Un alt element important este faptul că existența unei cantități suficiente de hidrogen undeva în Europa nu rezolvă singură problema. O regiune cu producție abundentă nu poate alimenta automat un consumator aflat la sute sau mii de kilometri distanță dacă între cele două zone lipsesc interconectările sau capacitatea de transport. Viitoarea piață europeană depinde astfel atât de cantitatea de hidrogen produsă, cât și de posibilitatea fizică de a o muta între regiuni.

Această logică explică de ce proiectele transfrontaliere au o importanță diferită față de instalațiile locale. O nouă capacitate de producție poate îmbunătăți oferta într-o anumită zonă, iar o interconectare poate permite utilizarea acelui surplus în alte piețe. Depozitarea poate avea la rândul ei un rol în perioadele în care producția și consumul nu evoluează simultan, în special într-un sistem în care o parte importantă a hidrogenului ar urma să provină din energie electrică regenerabilă.

TYNDP nu este însă o listă de construcții obligatorii. Includerea unei infrastructuri în exercițiul european de planificare și apariția unui gol în simulare nu înseamnă că investiția necesară a fost aprobată, finanțată sau demonstrată economic. Proiectele trebuie să treacă prin evaluări suplimentare, iar pentru cele care urmăresc statutul de Project of Common Interest sau Project of Mutual Interest, analiza costurilor și beneficiilor face parte dintr-un proces distinct.

Distincția este esențială într-o piață în care estimările privind cererea se pot modifica rapid. Dacă industriile care ar urma să treacă la hidrogen își amână investițiile, dacă prețul hidrogenului rămâne prea ridicat sau dacă alte tehnologii se dovedesc mai competitive, necesarul de transport poate fi mai mic decât cel presupus. În direcția opusă, o creștere mai rapidă a cererii poate scoate la iveală probleme pe care planificarea actuală le subestimează.

ACER a atras deja atenția, în evaluările ciclului precedent de planificare, asupra necesității de a trata cu prudență incertitudinea cererii și de a testa infrastructura în scenarii diferite. Observațiile priveau exercițiul anterior și nu constituie evaluarea noului raport, însă problema rămâne centrală pentru orice decizie privind investiții care ar putea funcționa timp de câteva decenii.

Proiectul publicat acum intră în consultare până la 30 octombrie, ceea ce permite operatorilor, companiilor energetice, industriei, autorităților și altor participanți să conteste ipotezele, datele și rezultatele înainte ca analiza să fie finalizată. ENTSOG va organiza și un webinar la 19 octombrie pentru prezentarea raportului și a metodologiei.

După consultare, evaluarea va continua în procesul european de planificare și va fi analizată împreună cu celelalte documente TYNDP. Miza nu este construirea celei mai mari rețele posibile de hidrogen, ci identificarea unei configurații în care investițiile făcute astăzi să poată răspunde unei piețe care încă nu există la dimensiunea presupusă pentru 2040 sau 2050.

Raportul pune astfel în fața Europei o problemă mai dificilă decât simpla alegere a traseului unor conducte. UE trebuie să decidă câtă infrastructură este justificată înainte ca cererea să fie sigură și cât de mult risc este dispusă să accepte pentru a evita ca lipsa rețelei să devină, peste un deceniu, motivul pentru care piața hidrogenului nu se poate dezvolta.