Oasele de mamut arată că oamenii Epocii Glaciare erau vânători organizați, nu simpli supraviețuitori

Oasele de mamut descoperite în cantități uriașe în situri din Polonia, Cehia și Austria schimbă imaginea despre oamenii Epocii Glaciare. Cercetătorii susținuți de Uniunea Europeană prin proiectul MAMBA găsesc tot mai multe indicii că oamenii care trăiau în Europa Centrală acum 35.000-25.000 de ani nu erau doar supraviețuitori oportuniști sau culegători de resturi, ci vânători organizați, capabili să urmărească turme, să coopereze și să folosească mamutul ca resursă esențială.

Pe scurt

1. Proiectul MAMBA investighează acumulări mari de oase de mamut din situri precum Kraków Spadzista, Dolní Věstonice și Langmannersdorf.

2. Cercetătorii folosesc săpături, ADN antic, izotopi, geoarheologie și paleoclimatologie pentru a reconstitui viața dintre 35.000 și 25.000 de ani în urmă.

3. Primele rezultate sugerează că oamenii Epocii Glaciare erau vânători cooperanți, cu o înțelegere avansată a comportamentului mamuților și a mediului.

4. Studiul poate ajuta și la înțelegerea dispariției mamutului, prin separarea efectelor schimbărilor climatice de presiunea vânătorii umane.

Marile acumulări de oase de mamut din Europa Centrală au fost o enigmă pentru cercetători încă din secolul al XIX-lea. Unele situri conțin mii de oase, iar întrebarea esențială a rămas deschisă: sunt acestea urme ale unor vânători în masă, ale morții naturale a animalelor sau ale unei combinații între cele două fenomene.

Proiectul MAMBA, finanțat de Uniunea Europeană, încearcă să ofere un răspuns folosind instrumente științifice care nu existau atunci când aceste colecții au început să fie studiate. Cercetătorii analizează situri precum Kraków Spadzista, în Polonia, Dolní Věstonice, în Cehia, și Langmannersdorf, în Austria, locuri unde oasele de mamut păstrează informații despre oameni, animale, climă și peisaj.

Miza descoperirii este mai mare decât istoria unei specii dispărute. Dacă aceste acumulări sunt urme ale unor activități de vânătoare coordonate, atunci oamenii paleolitici din Europa Centrală aveau o organizare socială și o capacitate de planificare mai avansate decât imaginea clasică a unor grupuri care doar reacționau la condiții extreme. Ei ar fi știut când se deplasau turmele, cum se comportau animalele și cum putea fi folosit mediul pentru vânătoare.

Jarosław Wilczyński, arheolog și profesor asociat la Institutul de Sistematică și Evoluție a Animalelor al Academiei Poloneze de Științe, coordonatorul proiectului MAMBA, spune că cercetarea îmbină terenul cu laboratorul. „Aducem împreună munca de teren și munca de laborator”, a afirmat el într-un articol Horizon citat de CORDIS. Cercetătorii colectează materiale noi, dar reexaminează și colecții de muzeu cu metode care nu erau disponibile înainte.

Una dintre direcțiile principale este analiza ADN-ului antic. Extracția ADN-ului din probe care nu provin din permafrost este dificilă, deoarece materialul genetic se degradează în timp. Echipa MAMBA dezvoltă însă metode mai bune pentru a obține informații genetice din specimene considerate anterior greu de folosit. David Díez del Molino, cercetător afiliat la Departamentul de Genetică și Bioinformatică al Muzeului Suedez de Istorie Naturală, spune că echipa speră să analizeze peste 400 de probe până la finalul proiectului.

Această muncă poate deschide colecții întregi de muzeu pentru cercetarea ADN. Díez del Molino afirmă că, având în vedere rata de succes obținută, proiectul ar putea debloca mii de specimene istorice trecute cu vederea pentru cercetarea genetică. Pentru arheologie, asta înseamnă că materialele descoperite în trecut pot produce date complet noi atunci când sunt analizate cu tehnologie modernă.

Cercetătorii folosesc și analiza izotopilor de stronțiu și oxigen pentru a urmări traseele de migrație și mișcările sezoniere ale fiecărui mamut de-a lungul vieții. Aceste semnături chimice pot arăta unde s-a deplasat animalul, ce tip de mediu a traversat și cum s-au schimbat condițiile în timp. Astfel, oasele nu sunt doar resturi biologice, ci arhive ale peisajelor glaciare.

Rezultatele preliminare contestă o idee veche: aceea că oamenii Epocii Glaciare ar fi fost mai ales oportuniști, dependenți de animale moarte natural sau de resurse găsite întâmplător. MAMBA sugerează că aceste populații erau vânători pricepuți, organizați și cooperanți. În acest scenariu, acumulările de oase devin urme materiale ale unor strategii de vânătoare, nu simple depozite naturale.

Mamutul lânos era o resursă crucială pentru supraviețuire. Oamenii puteau folosi carnea și grăsimea pentru hrană, iar fildeșul și oasele pentru unelte, obiecte și ornamente. Într-un mediu rece, dur și instabil, un animal de asemenea dimensiune putea susține comunități întregi, dar vânătoarea lui cerea cunoaștere, cooperare și risc.

Mamutul nu era important doar pentru oameni. Dorothée Drucker, cercetătoare la Senckenberg Centre for Human Evolution and Palaeoenvironment al Universității din Tübingen, descrie mamutul lânos ca specie cu rol ecologic major. Ea spune că era un animal mare care zdrobea copaci și tufișuri, modifica mediul și fertiliza solul prin excremente. Dispariția lui nu a însemnat doar pierderea unei specii emblematice, ci și schimbarea unui ecosistem.

Proiectul analizează și cauzele dispariției mamutului. Cercetătorii încearcă să separe efectele schimbărilor climatice de presiunea vânătorii umane, inclusiv prin markeri izotopici precum azot-15. Această întrebare este importantă deoarece sfârșitul mamutului a avut loc într-o lume aflată în transformare rapidă, în care clima se schimba, ecosistemele se modificau, iar oamenii își adaptau strategiile de supraviețuire.

MAMBA arată că oamenii din Epoca Glaciară nu au fost observatori pasivi ai schimbărilor din jurul lor. Ei au urmărit, vânat, folosit și probabil influențat populațiile de mamut, lăsând în urmă o arhivă materială care poate fi citită astăzi prin genetică, chimie și arheologie. Oasele devin astfel o formă de istorie, nu doar despre animale dispărute, ci despre inteligența practică a oamenilor care au trăit în cele mai dure condiții ale Europei preistorice.

Pentru publicul de astăzi, descoperirea are și o dimensiune mai largă. Ea arată că adaptarea la schimbări climatice extreme nu este o problemă nouă în istoria umană. Comunitățile paleolitice au supraviețuit prin mobilitate, cooperare și cunoaștere a mediului. Cercetarea lor nu oferă rețete directe pentru prezent, dar ne ajută să înțelegem cum oamenii au răspuns, în trecut, la presiuni ecologice majore.