Regula domiciliului fiscal al personalului UE se aplică și impozitului pe donații

Regula europeană prin care funcționarii și ceilalți agenți ai Uniunii își păstrează, în anumite condiții, domiciliul fiscal inițial se aplică și impozitului pe donații. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit acest lucru la 15 octombrie 2026, în cauza C-275/25, Kolwager. Dosarul privește un angajat al Băncii Europene de Investiții (BEI), căruia administrația germană i-a calculat un impozit de 56.000 de euro pentru o donație de 300.000 de euro primită de la fratele său.

Angajatul a plecat în 1995 din Austria în Luxemburg pentru a începe activitatea la BEI. După căsătoria din 2010, și-a stabilit locuința împreună cu soția în Germania, continuând să folosească și apartamentul din Luxemburg. Fratele său, rezident în Austria, i-a donat banii la 27 decembrie 2013. Administrația fiscală germană a considerat că beneficiarul dobândise un domiciliu fiscal suplimentar în Germania și a emis decizia de impunere la 13 aprilie 2017.

Contribuabilul a contestat impozitul și a câștigat în fața Tribunalului Fiscal din Renania-Palatinat la 16 septembrie 2021. Administrația a atacat hotărârea, iar Curtea Federală Fiscală a Germaniei, Bundesfinanzhof, a sesizat CJUE. Instanța germană a cerut să se stabilească dacă regula europeană acoperă donațiile și dacă mutarea ulterioară într-un al treilea stat membru schimbă domiciliul fiscal păstrat la angajare.

Articolul 13 din Protocolul nr. 7 privind privilegiile și imunitățile UE se referă la personalul care își stabilește reședința într-un alt stat membru din motive exclusiv legate de exercitarea funcțiilor în serviciul Uniunii. În condițiile prevăzute de text, domiciliul fiscal rămâne în statul membru unde exista la intrarea în serviciu. Statul de origine are aici acest sens fiscal și nu desemnează automat țara de cetățenie sau de naștere. Articolul 21 extinde protocolul și la personalul BEI.

Protocolul menționează expres impozitele pe venituri, pe avere și pe moștenire, precum și convențiile de evitare a dublei impuneri între statele membre. Donațiile nu sunt enumerate separat. CJUE a arătat însă că aceste noțiuni fiscale trebuie interpretate uniform în dreptul UE, independent de clasificările naționale. Impozitul pe donații are caracteristici comune cu impozitarea moștenirilor și a veniturilor, deoarece privește un transfer gratuit de bunuri sau îmbogățirea rezultată din acesta. De aceea, Curtea îl include în domeniul regulii.

Al doilea răspuns clarifică efectul unei mutări personale după începerea activității europene. Personalul vizat își păstrează domiciliul fiscal inițial și atunci când își mută ulterior reședința într-un alt stat membru decât cel în care lucrează. Pentru impozitele acoperite de articolul 13, angajatului din dosar nu i se poate atribui și un domiciliu fiscal suplimentar în Germania. Stabilirea acestui domiciliu nu depinde de alegerea persoanei, atât timp cât aceasta rămâne în serviciul Uniunii.

Miza practică rezultă și din diferența dintre sistemele naționale. Bundesfinanzhof arată în sesizare că Austria eliminase impozitul pe moșteniri și donații de la 1 august 2008. Portalul oficial austriac confirmă că impozitul pe donații nu mai este perceput de la acea dată. Păstrarea domiciliului fiscal în Austria contează astfel pentru impunerea de 56.000 de euro contestată în Germania, fără ca hotărârea europeană să creeze o scutire generală pentru toate donațiile.

Absența taxei austriece nu înseamnă dispariția tuturor obligațiilor administrative. Ministerul austriac al Finanțelor explică separat declararea anumitor donații, inclusiv de bani, în funcție de valoare, relația dintre persoane și legătura lor cu Austria. Hotărârea CJUE privește domiciliul fiscal și nu stabilește dacă angajatul și-a îndeplinit eventualele obligații de declarare. Curtea urmărește o repartizare previzibilă și neutră a competențelor fiscale, păstrând competența statului domiciliului inițial.

Alegerea locuinței rămâne supusă și obligațiilor profesionale. CJUE amintește că funcționarii trebuie să locuiască la locul de repartizare sau la o distanță compatibilă cu exercitarea atribuțiilor. Regulamentul BEI aplicabil în dosar prevedea locuirea la locul de muncă sau în apropiere, cu posibilitatea unei autorizări speciale. Păstrarea domiciliului fiscal nu constituie, prin urmare, o libertate nelimitată de a locui oriunde.

Instanța germană trebuie să soluționeze litigiul în conformitate cu interpretarea CJUE. Curtea europeană nu a anulat ea însăși decizia de impunere și nu a acordat o rambursare de 56.000 de euro. Regula clarificată privește categoriile de personal și impozitele acoperite de protocol; nu schimbă în general impozitarea tuturor persoanelor care lucrează în străinătate.