Un studiu al European Policy Centre și Studio Europa Maastricht propune introducerea treptată a inteligenței artificiale în procesarea cererilor de viză Schengen, de la ordonarea documentelor până la instrumente care semnalează posibile fraude. Autorii recomandă proiecte-pilot și standarde comune europene, cu păstrarea deciziei finale la funcționarii competenți. Beneficiile pentru solicitanți și consulate ar trebui demonstrate prin teste, nu presupuse doar pentru că procedura devine digitală.
Pe scurt
-
Studiul EPC–Studio Europa Maastricht propune trei etape: sprijin administrativ, analizarea neconcordanțelor și, ulterior, un spațiu digital integrat pentru funcționarii care examinează cererile. Nu stabilește un calendar obligatoriu.
-
Consulatele UE și ale statelor asociate Schengen au primit peste 12 milioane de cereri de viză de scurtă ședere în 2025. AI ar putea reduce munca repetitivă, dar studiul nu cuantifică o economie de timp garantată.
-
Proiectele-pilot ar trebui evaluate după viteză, alerte false, probleme nedetectate, volumul de muncă și accesibilitate. O suspiciune generată automat nu echivalează cu dovada unei fraude.
-
Regulile adoptate pentru digitalizarea vizelor creează cadrul unei platforme comune de depunere. Ele nu reprezintă aprobarea planului AI propus de cercetători și nu transferă decizia asupra vizei către un algoritm.
-
Încadrarea juridică depinde de funcția concretă a sistemului. Pentru sistemele AI cu risc ridicat din anexa III, cerințele principale se aplică în general din 2 decembrie 2027, cu regimuri tranzitorii distincte pentru unele sisteme existente.
Analiza, semnată de Dániel Csörgő, Alberto-Horst Neidhardt și Alexander Grigoriev, pornește de la o problemă practică: funcționarii trebuie să verifice dosare cu documente foarte diferite, să identifice eventuale falsuri și să evalueze dacă sunt îndeplinite condițiile de călătorie. Digitalizarea poate pune la dispoziția lor mai multe informații, dar nu rezolvă singură felul în care acestea sunt citite, comparate și evaluate.
Studiul a apărut în catalogul Maastricht University Press la 29 octombrie și a fost prezentat de EPC la 3 noiembrie. Recomandările aparțin autorilor. Ele nu constituie un program adoptat de instituțiile europene, o nouă procedură de acordare a vizelor sau o decizie de finanțare.
Presiunea administrativă a crescut odată cu revenirea călătoriilor după pandemie. Potrivit datelor Comisiei Europene, consulatele UE și ale statelor asociate Schengen au primit peste 12 milioane de cereri pentru vize de scurtă ședere în 2025, cu 4,3% mai multe decât în 2024. Au fost eliberate peste 10 milioane de vize. Cererea rămânea totuși sub cele aproximativ 17 milioane de solicitări din 2019; creșterea recentă nu trebuie confundată cu un record istoric.
Pentru solicitant, diferența dintre rapiditatea verificării dosarului și durata întregului demers contează. Codul de vize prevede în mod obișnuit o decizie în 15 zile calendaristice de la depunerea unei cereri admisibile, cu posibilitatea prelungirii până la 45 de zile în cazuri individuale care necesită examinări suplimentare. Acest termen nu include automat perioada de așteptare pentru obținerea unei programări.
UE a adoptat deja cadrul pentru digitalizarea procedurii, care prevede o platformă comună pentru depunerea cererilor și încărcarea documentelor justificative. În principiu, prezența personală va rămâne necesară în anumite situații, inclusiv pentru unii solicitanți care trebuie să furnizeze date biometrice. Digitalizarea nu înseamnă, așadar, dispariția tuturor contactelor cu autoritățile.
Legislația lasă Comisiei stabilirea datei începerii operațiunilor platformei, după îndeplinirea condițiilor tehnice și juridice. Tranziția de până la șapte ani pentru utilizarea platformei comune se raportează la acel moment, nu la adoptarea regulamentului în 2023. Autorii văd în dezvoltarea platformei și în această tranziție o ocazie de a testa soluții compatibile între state.
Prima etapă propusă privește sarcinile administrative. Instrumentele ar putea identifica tipul documentului încărcat, extrage nume și date, pregăti traduceri și produce un rezumat în care fiecare informație să trimită la pagina originală. Solicitantul ar putea fi avertizat dacă o scanare este neclară sau dacă lipsesc câmpuri obligatorii. Aceste funcții ar sprijini pregătirea dosarului, fără a demonstra că persoana îndeplinește condițiile pentru obținerea vizei.
În etapa a doua, sistemele ar putea compara informațiile din formular cu invitația, rezervările și celelalte documente. O diferență între datele călătoriei sau un tipar neobișnuit întâlnit în mai multe dosare ar putea declanșa o verificare suplimentară. Studiul discută și identificarea cererilor care s-ar putea preta unei examinări accelerate, alături de eșantioane aleatorii care să arate dacă sistemul omite probleme.
O alertă nu este însă un verdict. O neconcordanță poate proveni dintr-o greșeală de completare, o traducere sau o situație care necesită explicații. Dacă funcționarul ar prelua automat rezultatul, fără verificarea documentelor și a circumstanțelor individuale, sprijinul tehnic ar putea deveni o sursă de erori în decizie.
Etapa a treia descrie o perspectivă mai îndepărtată: o interfață unică prin care funcționarul să poată utiliza mai multe instrumente verificate și să primească un raport cu sursele fiecărei constatări. Autorii discută chiar posibilitatea reducerii substanțiale a completării manuale a formularului, prin extragerea informațiilor din documente. Este un scenariu de evoluție, nu o schimbare anunțată pentru solicitanți.
Trecerea de la o etapă la alta ar depinde de rezultate și experiență, nu de un calendar prestabilit. Cercetătorii recomandă compararea cu procedurile existente și măsurarea alertelor false, a problemelor nedetectate, a consecvenței evaluărilor și a volumului de muncă. Un instrument care pare rapid, dar generează multe verificări inutile, poate muta sarcina administrativă în loc să o reducă.
Studiul avertizează și asupra datelor folosite la dezvoltarea sistemelor. Deciziile istorice pot conține tipare depășite, iar performanța poate varia între limbi și grupuri de solicitanți. Fără verificări repetate, astfel de diferențe pot produce dezavantaje la scară mare. Autorii recomandă monitorizare, audituri și posibilitatea retragerii instrumentelor care nu funcționează corespunzător.
Cadrul juridic cere o distincție suplimentară. Regulamentul european privind inteligența artificială include între utilizările cu risc ridicat anumite sisteme care evaluează riscurile prezentate de persoane sau asistă examinarea cererilor de viză și a fiabilității probelor. Încadrarea depinde de scopul și influența concretă a instrumentului; nu orice funcție de sortare ori pregătire a documentelor are automat același statut. Excepțiile pentru anumite sarcini procedurale sau pregătitoare au condiții, iar sistemele care realizează profilarea persoanelor intră întotdeauna în categoria cu risc ridicat atunci când se încadrează în utilizările anexei III.
Pentru sistemele vizate, cerințele includ gestionarea riscurilor, documentare, trasabilitate, calitatea datelor și supraveghere umană. Controlul uman presupune capacitatea de a înțelege limitele instrumentului, de a ignora ori corecta rezultatul și de a interveni; simpla validare formală de către un funcționar nu oferă singură toate garanțiile necesare.
Calendarul a fost modificat în 2026. După amendarea AI Act, cerințele principale pentru sistemele cu risc ridicat din anexa III se aplică în general din 2 decembrie 2027. Există dispoziții tranzitorii distincte pentru anumite sisteme deja introduse pe piață și pentru componente ale marilor sisteme informatice europene. Nici clasificarea drept sistem cu risc ridicat, nici amânarea acestor cerințe nu înlocuiesc regulile privind protecția datelor și examinarea cererilor de viză.
Codul de vize cere comunicarea motivelor unui refuz și permite contestarea potrivit procedurilor aplicabile în statul care a luat decizia finală. Folosirea unor instrumente tehnice nu elimină aceste garanții. Pentru solicitant, contează ca motivele deciziei să poată fi înțelese și contestate, nu doar ca administrația să poată arăta că dosarul a trecut printr-un sistem informatic.
Autorii avertizează că inițiativele naționale separate pot produce sisteme incompatibile, investiții duplicate și diferențe de capacitate între administrații. Recomandarea lor este ca standardele tehnice, schimbul securizat de informații și pregătirea personalului să fie dezvoltate împreună cu instrumentele, sub coordonarea Comisiei, cu participarea eu-LISA și a statelor membre.
O altă miză este accesul la procedură. Persoanele cu abilități digitale limitate sau conexiuni slabe la internet ar putea avea în continuare nevoie de asistență. Studiul propune reevaluarea rolului prestatorilor externi autorizați: aceștia ar putea ajuta la completarea dosarelor și la scanarea corectă a documentelor, în loc să fie considerați automat inutili după digitalizare. Autorii avertizează asupra riscului ca lipsa unui sprijin verificabil să alimenteze piața intermediarilor abuzivi.
Cele patru recomandări finale sunt discutarea unei foi de parcurs europene, crearea unui cadru comun de testare și verificare, proiecte-pilot sprijinite prin finanțare UE și reevaluarea prestatorilor externi. Studiul nu alocă bani și nu garantează reducerea timpilor de procesare. Propunerea sa este ca utilitatea AI să fie demonstrată prin rezultate măsurabile, înainte ca instrumentele să devină parte a practicii comune.
