Vasile Dîncu vrea ca tinerii să își poată reseta profilul algoritmic și să conteste deciziile automate

Eurodeputatul Vasile Dîncu, membru al grupului Socialiștilor și Democraților, spune că vrea să promoveze la nivel european un proiect pentru autonomia generațională a tinerilor. Ideea, aflată în pregătire, ar urmări să le ofere mai mult control asupra profilurilor construite despre ei în mediul digital și sprijin atunci când schimbările tehnologice îi obligă să se pregătească pentru o altă profesie. Dîncu își asumă să facă proiectul public și să îl supună dezbaterii, fără să promită că poate obține într-un an acordul instituțiilor europene.

Sociolog, profesor și fost ministru al Apărării, Dîncu a discutat cu Bianca Maria Băbeanu, Cezara Serghei și Andrei Robert Cătălin despre relația dintre expertiză și decizia politică, responsabilitatea partidelor pentru pierderea încrederii și motivele pentru care tinerii aleg să plece din România. Interviul face parte din seria EYOUROPE, realizată de Law&Lead și publicată de 2EU.

Ați trecut de la cercetarea societății la decizii care influențează societatea. Care a fost momentul în care experiența politică v-a obligat să vă schimbați o convingere de sociolog?

Am intrat în politică în 2000, după ce mi s-a promis că voi putea rămâne independent și că voi merge acolo ca specialist, ca sociolog și cercetător. Pe parcurs, nu s-a putut rămâne așa. Politica m-a obligat să renunț la o mică vanitate a sociologului. Credeam că, dacă diagnosticul social este bun și datele sunt clare, decizia rațională va veni aproape firesc. Am văzut foarte repede că nu urmează. Între adevăr și decizie se află instituții, interese, frici, inerție și, uneori, lipsa de încredere sau incompetența.

Un moment important a fost într-o perioadă în care eram și politician, și profesor la Academia Națională de Informații. Discutam cu ofițeri care erau dezamăgiți că anticipaseră anumite crize, furnizaseră informații, dar acestea nu fuseseră luate în calcul. Am început să construiesc un curs despre această „cutie neagră” a deciziei. Nu este o mașină în care introduci informația și din care iese o decizie prin mecanisme raționale. Așa am început să lucrez asupra diferenței dintre cercetare și decizie, dintre date, adevăr și decizie politică.

Un alt moment au fost primele zile de după invazia Rusiei în Ucraina, când eram ministru al Apărării. Am văzut cum timpul analizei se comprimă foarte mult. O decizie trebuie să fie, în același timp, corectă, aplicabilă și ușor de explicat oamenilor. În zona securității poți avea diagnosticul exact și totuși să nu ai resursele sau consensul pentru soluția ideală. Asta nu este o scuză pentru politică, este o obligație suplimentară. Politicianul trebuie să spună ce poate face acum, ce trebuie pregătit și ce cost ar avea amânarea.

Am încercat să ascult mai mult oamenii care duc decizia în realitate. Un ordin poate suna impecabil într-un birou și poate fi impracticabil într-o unitate, într-o școală sau într-o primărie. Când eram vicepremier și ministru al Dezvoltării și Administrației Publice, după discuțiile cu experții și ministerele, încercam să aduc la masă primari dintr-o comună, dintr-un oraș mic și dintr-un oraș mare. Contează cine aplică hotărârea, cu ce resurse și cine răspunde în fața cetățeanului dacă ea eșuează. Am rămas convins că politica are nevoie de cercetare, dar mi-am pierdut iluzia că datele guvernează singure. Ai nevoie și de încredere, de instituții și de curajul de a decide.

Care credeți că este cea mai mare neînțelegere a generației dumneavoastră despre tinerii de astăzi?

Cea mai mare neînțelegere este aceea că tinerii de astăzi ar fi nerăbdători, superficiali și lipsiți de loialitate față de societate sau de responsabilitate. Cred că sunt mai puțin dispuși să acorde autoritate pe credit. Generația mea a fost educată să respecte instituțiile înainte de a le verifica performanța. Tinerii cer dovezi. Nu este neapărat o lipsă de respect, este un răspuns la instituții care au cerut mult timp încredere și au oferit prea puțină transparență.

Studenții mi-au schimbat de multe ori perspectiva. Unde eu vedeam lipsă de răbdare, ei vedeau lipsă de sens. Când vorbeam despre experiență, întrebau dacă experiența mai este relevantă într-o lume care s-a schimbat. Întrebarea era corectă și nu întotdeauna comodă pentru noi. Există însă și o provocare pentru generația tânără. Viteza nu este întotdeauna sinonimă cu claritatea. Faptul că poți demonta un argument în 30 de secunde nu înseamnă că poți construi o instituție în 30 de secunde.

Revolta tinerilor este uneori începutul politicii, dar nu poate fi finalul ei. Pentru a schimba ceva trebuie să vă organizați, să suportați negocieri și să rămâneți în joc după ce entuziasmul inițial a trecut. Generația mea trebuie să renunțe la sentimentul superiorității vârstei, iar generația voastră nu trebuie să confunde refuzul autorității cu inutilitatea experienței. Dialogul începe atunci când niciuna dintre generații nu se consideră completă. Tinerii resping autoritatea care nu poate explica de ce merită să fie ascultată.

Ați fost ministru al Apărării. Ce ar trebui să înțeleagă un tânăr din România despre riscurile de securitate cu care se confruntă Europa?

Securitatea începe în rețeaua electrică, în spital, în telefoanele mobile, în porturi, în sateliții de care depind comunicațiile și în capacitatea societății de a nu intra în panică. Europa are un război major la granițe, iar România se află lângă Marea Neagră, într-o zonă în care avem presiune militară, incidente aeriene, atacuri cibernetice și operațiuni de influență. Riscurile sunt diferite, dar pot fi folosite împreună pentru a pune presiune asupra societății.

Scopul războiului hibrid nu este mereu să distrugă o conductă sau un sistem electric. Uneori este suficient să convingă oamenii că statul nu îi mai poate proteja, că NATO nu va veni, că democrația este neputincioasă sau că adevărul nu mai poate fi cunoscut. Când cetățeanul nu mai are încredere în nicio instituție, adversarul a câștigat deja prima bătălie și poate pe cea mai importantă.

Nu le-aș cere tinerilor să trăiască în frică sau să devină specialiști militari. Trebuie însă să înțeleagă că libertatea are o infrastructură. Armata, protecția civilă, serviciile medicale, comunicațiile, rezervele țării și administrația locală trebuie să funcționeze împreună. Cetățeanul trebuie să știe de unde primește o alertă credibilă, ce face într-o situație de urgență și cum își ajută comunitatea. Autoritățile trebuie să aibă planuri clare, adăposturi funcționale, sisteme de avertizare și exerciții de comunicare.

La noi, pregătirea civilă este foarte slabă. Trebuie să ne dezobișnuim de ideea unei păci eterne. Încerc să îi conving și pe cei de la Bruxelles că securitatea este un serviciu public și trebuie gândită astfel încât să producă o încredere pregătită în societate. Asta cred că trebuie să înțeleagă un tânăr despre viitorul securității României. Încă nu stăm foarte bine la acest nivel.

Ce responsabilitate au partidele care au guvernat, inclusiv PSD, pentru neîncrederea pe care o parte dintre tineri o au în politică?

Cea mai mare responsabilitate o au partidele. Ar fi comod să dăm vina pe rețelele sociale, pe extremism sau pe lipsa de răbdare a tinerilor. Neîncrederea nu a apărut din nimic. Partidele care au guvernat au promis reforme și au livrat adesea improvizații. Au confundat stabilitatea cu protejarea propriilor rețele și au vorbit despre merit, dar au promovat loialitatea internă. Partidele sunt organizații închise. Când vrei să aduci tineri și oameni noi, există suspiciune și blocaje.

PSD are o răspundere specială pentru că s-a prezentat drept partidul celor care au nevoie de protecție socială. Când un tânăr muncește și nu își permite o locuință, iar accesul într-o instituție publică pare dependent de relații, discursul despre echitate devine puțin credibil. Nu este suficient să aperi venitul de astăzi și să dai burse. Un partid de stânga trebuie să sprijine puterea omului de a-și construi singur ziua de mâine.

Aș schimba, în primul rând, selecția oamenilor din partide. Competența trebuie să fie vizibilă și verificabilă, iar tinerii trebuie să intre în locurile în care se decide, nu în decorul fotografiilor de campanie. Partidele trebuie să își publice angajamentele și să raporteze periodic ce au făcut și ce nu au făcut. Agenda tinerilor trebuie mutată din zona festivalurilor și a mesajelor motivaționale spre proiecte privind primul loc de muncă, sănătatea mintală, educația, mobilitatea și autonomia digitală.

Partidele trebuie să accepte critica internă fără să o trateze ca pe o trădare. Am avut probleme când am publicat analize care criticau din interior și am văzut cât de greu suportă contradicția. Avem nevoie și de școli politice în care să existe dialog. Îmi amintesc că mergeam, ca reprezentant al stângii, la școli de vară ale altor partide, iar noi invitam oameni din alte familii politice la ale noastre. Tinerii trebuie, la rândul lor, să participe și să intre în politică. Din punctul meu de vedere, politica poate fi schimbată din interior.

Ca profesor și sociolog, ce ați schimba în școală pentru ca un tânăr să poată judeca singur o afirmație politică sau o informație întâlnită online? Cum ar arăta concret o astfel de oră?

Nu cred că interdicția rezolvă lucrurile. Copiii trebuie antrenați din timp, iar eu nu aș începe cu încă o disciplină în programă sau cu încă un manual. Școala românească are deja talentul de a transforma orice problemă într-un capitol care trebuie memorat. Aș schimba metoda. În fiecare săptămână aș face loc în orar pentru ca elevii să lucreze pe o afirmație reală care circulă în spațiul public.

Să luăm exemplul unui mesaj potrivit căruia o decizie europeană va interzice un produs folosit de toată lumea. Clasa nu primește verdictul profesorului. Elevii se împart în grupuri. Un grup caută sursa inițială, altul verifică documentul oficial, altul urmărește cine a amplificat mesajul și ce emoție produce. Un alt grup caută cea mai bună obiecție. La final, elevii trebuie să spună ce știm, ce presupunem și ce informație ne-ar putea schimba opinia. Așa se învață diferența dintre fapt și interpretare, dintre popularitate și dovadă, dintre eroare și manipulare. Se învață și ceva mai greu, posibilitatea de a nu avea dreptate.

Aș introduce în această activitate și inteligența artificială. Elevul poate cere unui sistem AI un răspuns, dar trebuie apoi să îi verifice sursele, omisiunile și gradul de certitudine. Instrumentul nu poate prelua răspunderea judecății. Dacă școala îl interzice pur și simplu, îl împinge în clandestinitate. Dacă îl acceptă fără reguli, renunță la misiunea ei. Școala trebuie să îi ofere unui tânăr timpul pentru îndoială, metoda și curajul de a cere dovezi. Putem lucra asupra gândirii critice pornind de la cazuri reale și folosind instrumentele pe care le avem la dispoziție.

Ce ar trebui să găsească un tânăr în România pentru ca rămânerea în țară să fie o alegere făcută cu încredere?

Nu îi putem convinge pe tineri să rămână în România prin vinovăție patriotică. Rămânerea trebuie să fie o opțiune credibilă. Un tânăr trebuie să aibă încredere că va găsi primul loc de muncă, o locuință accesibilă și servicii publice care funcționează. Trebuie să simtă că munca lui produce valoare și pentru el, că îi permite mai mult decât supraviețuirea.

Trebuie să găsească și respect instituțional. Am vorbit cu tineri care au plecat pentru că s-au săturat să fie tratați ca suspecți, ca niște clienți sau ca niște copii care trebuie să mai aștepte să crească. Demnitatea administrativă contează. O țară își pierde oamenii la ghișeu înainte să îi piardă la aeroport. Plecarea are legătură și cu felul în care instituțiile îi tratează pe oameni.

Un eurodeputat poate influența finanțarea pentru locuire, educație, cercetare, industrie și dezvoltare regională. Sunt lucruri care încă nu funcționează suficient de bine, precum portabilitatea drepturilor sociale, recunoașterea diplomelor și a competențelor, stagiile plătite și investițiile în regiunile din care pleacă mulți tineri. Eu am cerut ca țările care beneficiază de migrația specialiștilor pregătiți în România să contribuie la dezvoltarea universităților noastre. Nu sunt pentru blocarea plecărilor. Vreau să putem îmbunătăți educația și să pregătim mai bine oamenii.

Un eurodeputat nu construiește blocul, nu conduce școala și nu repară administrația locală. Europa poate finanța, poate stabili standarde și poate sancționa unele abuzuri, dar România trebuie să transforme această resursă în instituții funcționale. Ar fi o fraudă politică să promitem la Bruxelles ceea ce depinde de un primar, de un ministru sau de o lege națională. Nici plecarea unui tânăr nu ar trebui tratată ca o despărțire definitivă. O Românie matură ar trebui să le spună tinerilor că pot pleca, pot învăța și pot reveni, găsind o țară mai bună decât cea pe care au părăsit-o.

Dacă ne revedem peste un an, pentru ce angajament concret din discuția de astăzi ați accepta să vă cerem socoteală?

Accept să îmi cereți socoteală pentru un proiect pe care îl gândesc și din care am scris deja o mare parte. În următorul an voi încerca să îl propun în spațiul european. L-am numit proiectul pentru autonomia generațională a tinerilor. Tinerii trebuie recunoscuți ca oameni care au dreptul să își controleze profilurile construite despre ei, să conteste deciziile algoritmice și să traverseze o schimbare profesională fără să își piardă întreaga siguranță.

Mă interesează capacitatea voastră de a vă proiecta singuri viitorul și de a nu rămâne dependenți de profilarea pe care v-o fac algoritmii. Ce puteți verifica peste un an? În primul rând, să existe un document public. Vreau să existe o scrisoare către Ursula von der Leyen, susținută de colegi, și o audiere sau o dezbatere în Parlament cu tineri, cercetători și reprezentanți ai instituțiilor. Pentru această dezbatere mă gândesc la ianuarie sau februarie.

Vreau să existe o propunere politică formală care să includă cel puțin trei garanții. Prima este dreptul de resetare a profilului algoritmic. A doua este dreptul la explicație și revizuire umană, astfel încât să poți cere să ți se explice profilarea și să o poți contesta. A treia este dreptul la o tranziție profesională susținută prin formare, timp și venit. Când apar profesii noi, costul pregătirii pentru ele nu poate fi lăsat în sarcina tinerilor. Vreau să propunem bani pentru această pregătire.

Vreau să dezvoltăm și un indice european al autonomiei generaționale. L-am construit deja, dar mai trebuie verificat. Măsurăm prea puțin dacă un tânăr poate să refuze, să conteste sau să schimbe direcția fără să fie exclus din comunitate. Ceea ce nu măsurăm rămâne ușor invizibil politic. Nu vă promit că într-un an toate instituțiile europene vor reacționa. Ar fi o promisiune pe care nu o pot controla. Vă promit ceva care este în puterea mea, să transform această idee într-un dosar public, verificabil și negociabil.