Cine sau ce îngheață relațiile dintre Europa și Rusia? Joschka Fischer

0
3
FOTO: Wikipedia.org

Deși Uniunea Europeană și Rusia fac parte din aceeași întindere mare de pământ, acestea nu au atât de multe în comun. De fapt, rușii mai au încă să se decidă unde se află țara lor în lume. Cea mai mare parte a teritoriului său este în Asia, dar peste 70% din populația sa locuiește la vest de Munții Ural. Rușii nu au niciun interes să se asocieze cu Asia de Est sau sudul islamic, așa că singura lor alegere este să acționeze de una singură sau să se orienteze spre Europa.

Dar a face ceva în stil mare de unul singur este riscant. Rusia este un colos nuclear, dar este în scădere din punct de vedere demografic, economic și tehnologic. Țara își câștigă încă existența exportând combustibili fosili și alte mărfuri, ceea ce este destul de greu pentru menținerea statutului de putere superioară în secolul XXI. Și este din ce în ce mai expusă riscului de a deveni un partener subordonat al Chinei.

Singura alternativă, atunci, este Europa. Dar ambele părți sunt prizoniere ale istoriilor lor respective. Amintirile despre stăpânirea opresivă sub țari și sovietici rămân vii în Europa Centrală și de Est, în special în Polonia și în Marea Baltică, iar anexarea de către președintele rus, Vladimir Putin, a Crimeei și campania militară din estul Ucrainei au consolidat neîncrederea față de Rusia în toată regiunea. Relația Rusiei cu restul Europei este determinată și de istoria sa. Depănând firul de la colapsul sovietic de-a lungul anilor ’90, Rusia a adoptat o mentalitate de secol XIX de când Putin a ajuns la putere, în 2000. Elita rusă, care a revenit mereu la perioada țaristă anterioară Revoluției bolșevice, consideră țara lor ca o mare putere europeană – chiar una hegemonică, în cazul Europei de Est – ceea ce o poziționează direct împotriva UE.

Rațiunea de a fi a UE este să transceandă zonele de influență în Europa, deoarece aceasta este singura cale de a preveni revenirea luptelor de putere și a războaielor catastrofale care au culminat în prima jumătate a secolului XX. Și totuși, Rusia este pur și simplu prea mare pentru a fi integrată în UE (într-adevăr, nu este clar cine s-ar integra cu cine).

Chiar dacă nu ar fi fost acesta cazul, Rusia – sau cel puțin conducerea sa – nu împărtășește valorile UE. Pe lângă promovarea democrației, independenței judiciare și a statului de drept, UE a renunțat la orice revizuire a frontierelor prin forță. În timp ce proximitatea geografică cere ca Rusia și UE să își gestioneze relația într-o manieră cât mai avantajoasă posibil, războiul continuu al Kremlinului în regiunea Donbas din Ucraina face acest lucru departe de a fi posibil.

Cu toate acestea, președintele francez, Emmanuel Macron, a făcut eforturi reînnoite pentru îmbunătățirea relațiilor UE-Rusia, în special prin întâlnirea cu Putin în cadrul summitului G7 de la Biarritz, luna trecută. În opinia lui Macron, nu este în interesul Europei să conducă Rusia mai departe în brațele Chinei sau să stea și să urmărească dezintegrarea în curs a tratatelor de control al armelor dintre SUA și Rusia. În ceea ce privește controlul armelor, interesele americane și europene nu sunt aceleași, iar administrația americană din prezent este preocupată prea puțin de Europa sau de opiniile sale cu privire la orice problemă dată.

Dar eforturile lui Macron ridică multe întrebări. Pentru început, nu este clar ce rol ar putea juca Europa în reînnoirea regimului global de control al armelor. Fără SUA, Europa are puțin de oferit Rusiei în ceea ce privește chestiunea rachetelor intermediare. Ar fi blocată în situația de a încerca să convingă două părți care nu doresc să ajungă la un nou acord. Iar acest aspect nici măcar nu ia în considerare China, care a dezvoltat, de asemenea, o capacitate de rachete cu rază intermediară.

Europa chiar are ceva de oferit Rusiei din punct de vedere economic. Dar îmbunătățirea relațiilor economice este pur și simplu imposibilă fără progrese verificabile în implementarea protocolului de la Minsk pentru a pune capăt conflictului din Donbas. Nu este clar dacă Putin ar fi gata pentru asta.

Dar adevărata problemă dintre Rusia și UE este problema democrației. Cea mai mare frică a lui Putin și a oligarhiei ruse este că revoluția Maidanului din 2014 a Ucrainei ar putea fi repetată în Piața Roșie a Moscovei. Kremlinul nu dă vina pe NATO pentru această posibilitate; blamează UE. Retorica anti-NATO este un truc de propagandă încercat și adevărat, care exploatează teama înrădăcinată a multor ruși de o sperietoare sub forma Războiului Rece. Dar adevărata amenințare în ochii oligarhiei ruse este UE și promovarea democrației și a statului de drept.

Sistemele rusești și europene sunt fundamental incompatibile, reprezentând valori contradictorii și abordări mult diferite ale politicii externe și interne. În secolul al XIX-lea, Rusia țaristă era liderul „Sfintei Alianțe”, un apărător reacționar împotriva revoluțiilor burgheze care măturau Europa. Această dinamică a fost inversată sub bolșevici după 1917, când Rusia a devenit leagănul revoluției. Însă, sub Stalin, a revenit la a urmări în esență aceleași țeluri ca țariștii, în special atunci când a fost vorba de zdrobirea mișcărilor de independență din Europa Centrală și de Est.

Regimul lui Putin a urmat o traiectorie similară, retrăgându-se în secolul al XIX-lea, aliindu-se cu Biserica Ortodoxă și lansând atacuri asupra „Occidentului decadent”, cu tirade împotriva homosexualității și liberalismului. Sprijinul activ al Kremlinului pentru forțele naționaliste necultivate din Europa și Statele Unite este doar o parte a acestei perspective mai ample.

Oricât de dorită ar fi o îmbunătățire a relațiilor dintre UE și Rusia, aceasta nu va veni nici rapid, nici ușor. În ceea ce privește principalele întrebări ce țin de Ucraina și democrație, Europa poate cu greu să facă compromisuri.

 

Drepturi de autor: Project Syndicate, 2019.

www.project-syndicate.org

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here