Acum fix zece ani, banca franceză BNP Paribas decidea să limiteze dreptul investitorilor de a retrage din banii pe care aceștia îi depuseseră în trei fonduri. Acesta a fost primul semnal puternic al stresului financiar care, cu un an mai târziu, trimitea economia globală în picaj. Cu toate acestea, disclocările economice și financiare masive, care au ajuns la un punct maxim de fierbere la finalul lui 2008 și au continuat pe acest trend până la începutul lui 2009 – care de altfel au adus lumea la un pas de o depresiune devastatoare multi-anuală – i-au luat prin surprindere pe factorii de decizie din economiile avansate. Ei nu au acordat suficientă atenție lecțiilor învățate de pe urma crizelor din lumea emergentă.
Oricine a experimentat sau a studiat crizele financiare ale țărilor în curs de dezvoltare va fi dureros de conștient de trăsăturile lor definitorii. Pentru început, după cum susținea Rüdiger Dornbusch, poate dura mult până ca aceste crize financiare să se dezvolte, dar odată ce acestea erup, ele tind să se răspândească rapid, pe o arie extinsă, violent și (aparent) în mod nediscriminatoriu.
În acest proces de eșecuri-cascadă, condițiile financiare generale trec rapid de la festin la foamete. Fabricile private de credite care păreau indestructibile sunt puse în genunchi, iar băncile centrale și guvernele se confruntă cu necesitatea luării de decizii politice incerte și dure. Mai mult, factorii de decizie trbeuie să țină seama de riscul unei „încetări bruște” a activității economice, care poate devasta forța de muncă, comerțul și investițiile.
Compunerea unui răspuns suficient de cuprinzător la stresul financiar extrem devine încă și mai dificil, dacă nu s-au făcut destul de multe în timpul vremurilor mai bune pentru asigurarea unei creșteri sustenabile și incluzive. În cele din urmă, efectele socio-politice și instituționale ale unei crize le pot depăși cu mult pe cele economice și financiare.
Toate aceste lecții ar fi fost folositoare acum 10 ani factorilor de decizei din economiile avansate. Atunci când BNP Paribas a înghețat fonduri în valoare de 2,2 miliarde de dolari pe data de 9 august 2007, trebuia să fie evident că va apărea și mai mult stres financiar. Dar factorii de decizie au tras concluziile greșite, în principal din două motive.
În primul rând, a fost nevoie de ceva timp ca factorii de decizie să înțeleagă amploarea instabilității latente a sistemului financiar, care se acumulase sub supravegherea lor. În al doilea rând, majoritatea factorilor de decizie din țările dezvoltate erau mult prea incapabili să înțeleagă că ar fi avut ceva de învățat din experiențelor economiilor în curs de dezvoltare.
Din păcate, aceste probleme nu sunt încă rezolvate pe deplin. De fapt, există un risc tot mai mare ca politicienilor – mulți dintre aceștia neatenți și care nu-și asumă responsabilitățile unei guvernanțe economice – să le lipsească cea mai importantă dintre perspective, cea istorică: importanța unui model de creștere economică.
Într-adevăr, politicienii de astăzi din economiile avansate par totuși să ignore limitările unui model economic care se bazează excesiv pe finanțe pentru a crea o creștere economică sustenabilă și incluzivă. Deși acele limitări au fost făcute cunoscute în ultimii 10 ani, factorii de decizie nu au întărit în mod adecvat modelul de creștere de care depind economiile lor. În schimb, ei s-au comportat de parcă criza ar fi fost doar un șoc ciclic – deși dramatic – și au presupus că economia și-ar fi revenit într-o manieră asemănătoare literii V, așa cum s-a întâmplat de obicei după o recesiune.
Deoarece factorii de decizie au fost captivați inițial de gândirea ciclică, ei nu au considerat criza financiară drept un eveniment epocal. Rezultatul a fost că ei au conceput în mod intenționat răspunsurile lor legislative pentru a avea „efect în timp util, țintit și temporar”. În cele din urmă, a devenit clar că problema necesita o soluție structurală mult mai largă și pe termen lung. Dar, până în acel moment, fereastra politică de oportunitate pentru acțiuni îndrăznețe a fost în esență închisă.
În consecință, economiilor avansate le-a luat prea mult să revină la nivelurile PIB-ului de dinainte de criză, și nu au fost capabile să ajungă la potențialul lor, considerabil , de creștere economică. Mai rău, creșterea pe care au obținut-o în anii de după criză nu a fost incluzivă; în loc de aceasta, diferențele excesive dintre venituri, averi și oportunități, din multe economii avansate, s-au adâncit.
Cu cât a persistat mai mult acest model, perspectivele viitoare de creștere ale celor mai avansate economii au avut de suferit. Și ceea ce a fost de neconceput până acum – atât financiar, cât și politic – a început să devină posibil, chiar probabil.
La un deceniu de la declanșarea crizei, economiile avansate nu s-au îndepărtat definitiv de modelul de creștere bazat prea mult pe lichiditate și creditare – mai întâi de la instituțiile financiare private și apoi de la băncile centrale. Trebuia deja să facă suficiente investiții în infrastructură, educație și capital uman în general. Nu au abordat distorsiunile anti-creștere care subminează eficacitatea sistemelor fiscale, a intermedierii financiare și a comerțului. Și au eșuat în a ține pasul cu tehnologia, profitând de avantajele potențiale ale big data, machine learning, inteligenței artificiale, și de noi forme de mobilitate, în paralel cu gestionarea eficientă a riscurilor.
Factorii de decizie din economiile avansate au rămas în urmă în privința internalizării informațiilor relevante din economiile emergente. Dar ei au acum dovada și capabilitatea analitică să o facă. Este în puterea lor să evite și mai multe dezamăgiri, să folosească sursele de creștere durabilă și să se ocupe de nivelurile alarmante de inegalitate de astăzi. Mingea se află în curtea clasei politice.
© Copyright: https://www.project-syndicate.org/commentary/lost-lessons-of-the-financial-crisis-by-mohamed-a–el-erian-2017-08
