de Mohamed A. El-Erian
LAGUNA BEACH – După ce a fost deja lovită de două mari șocuri în ultimii zece ani, rețeaua puternic interconectată a economiei globale suferă o a treia ca urmare a pandemiei COVID-19. Astfel, globalizarea se confruntă cu o situație în urma căreia după aceste trei șocuri ar putea fi doborâtă și care ar putea în mod considerabil să ducă la o perturbare graduală, dar destul de prelungită a comerțului și a investițiilor, ceea ce s-ar adăuga la curenții din față seculari cu care economia globală se confruntă deja.
Este aproape sigur că apelurile de reîncadrare în actualul proces de globalizare nu vor avea ecou – în special deoarece acest ultim șoc va fi condus simultan de guverne, companii și gospodării din țările dezvoltate. Cei dornici să păstreze globalizarea pe termen lung ar fi, în schimb, mai bine să se concentreze pe minimizarea perturbărilor cauzate de perioada următoare de deglobalizare și pe punerea bazelor pentru un proces mai durabil ulterior.
Pentru început, este deja clar că multe firme vor căuta să găsească o cale de mijloc împotriva riscului între eficiență și perseverență, pe măsură ce acestea vor ieși din șocul pandemic dăunător. Romantismul întins pe mai multe decenii al lumii corporate, cu lanțuri de aprovizionare globale eficiente din punct de vedere al costului și gestionarea stocurilor la timp, va ceda în fața unei abordări mai localizate care implică relocalizarea anumitor activități.
Această tendință va fi consolidată prin mandate guvernamentale pentru a asigura contribuții mai sigure pentru sectoarele considerate de interes pentru securitatea națională. Vedem deja astfel de cerințe în Statele Unite pentru generarea de energie electrică, telecomunicații, materiale pentru îngrijirea sănătății și produse farmaceutice. Este doar o chestiune de timp până când această tendință se va răspândi către alte sectoare și în alte țări.
Consecința fazei actuale de gestionare a crizei este de asemenea probabil să pună în prim-plan acuzații intensificate, adăugând un impuls geopolitic la deglobalizare. Deja, SUA aduc acuzații că China nu a făcut suficient pentru limitarea răspândirii virusului și informarea altor țări cu privire la gravitatea acestuia. Unii politicieni americani au cerut chiar ca China să plătească despăgubiri ca urmare a acestui fapt. Și mulți cetățeni ai Americii și ai altor țări percep răspunsul inițial al Chinei cu privire la COVID-19 drept un alt exemplu de nerespectare a responsabilităților sale internaționale.
Mai mult decât atât, situația geopolitică înrăutățită va intensifica probabil gradul de înarmare al instrumentelor de politică economică care s-au accelerat în timpul recentului război comercial China-SUA – a doua lovitură recentă adusă procesului de globalizare. La rândul său, acest lucru va confirma temerile multor companii multinaționale că nu se mai pot baza pe două presupuneri de funcționare cheie: integrarea și interconectarea tot mai strânsă a fluxurilor de producție, consum și investiții la nivel mondial; și rezolvarea ordonată și relativ previzibilă a conflictelor comerciale și investiționale prin instituții multilaterale care aplică statul de drept.
Retorica anti-China de astăzi va oferi, de asemenea, un avânt diferit primei reacții negative împotriva globalizării apărute în urmă cu un deceniu. Dacă unele segmente ale populației se simt înstrăinate și marginalizate de proces, jocul anti-sistem a dat naștere în unele locuri unor mișcări politice mai extreme, care au obținut unele succese surprinzătoare, nu în ultimul rând Brexit. Aceste evoluții au slăbit considerabil colaborarea politică globală, așa cum a fost radical de evident în abordarea necoordonată a lumii de limitare a COVID-19.
Acesta nu este un moment ideal pentru ca economia mondială să treacă printr-o deglobalizare seculară. Majoritatea țărilor și practic toate segmentele economiilor lor (companii, guverne și gospodării) vor ieși din criză cu niveluri mai mari ale datoriei. În absența unei runde majore de restructurare a datoriilor, țările în curs de dezvoltare, în special, își vor găsi capacitatea de a deservi această datorie îngreunate de niveluri ridicate de șomaj, venituri pierdute, activități economice mai lentă și, poate, consum mai puțin dinamic.
În acest context, cei care apreciază puterea interconectivității transfrontaliere de a declanșa oportunități economice reciproc avantajoase și de a reduce riscul conflictelor militare majore vor fi înclinați să apere status quo-ul pre-pandemie. Dar această abordare este puțin probabil să câștige atracție într-un moment în care guvernele au devenit mai orientate spre interior, pe măsură ce se luptă cu daunele directe și indirecte ale pandemiei, companiile încă se clatină din temelii ca urmare a întreruperilor în lanțurile și piețele lor de aprovizionare globale, și pe măsură ce gospodăriile au o tendință din ce în ce mai sporită de nesiguranță economică.
În loc să lupte împotriva unui război de principii care nu se poate câștiga, susținătorii globalizării ar trebui să adopte o abordare mai pragmatică, care să se concentreze pe două priorități. În primul rând, ar trebui să găsească modalități de a gestiona un proces ordonat și treptat de deglobalizare parțială, inclusiv prin evitarea unei alunecări spre tulburări de auto-alimentare care au ca rezultat durere și suferință inutile pentru mulți. În al doilea rând, ar trebui să înceapă să pună la punct o bază mai fermă pentru a relansa un proces de globalizare mai inclusiv și mai durabil, în care sectorul privat va juca în mod inevitabil un rol mai mare de proiectare și de implementare.
Pentru a reveni la analogia cu baseball-ul, această a treia lovitură împotriva globalizării a trimis-o înapoi la retragere pentru moment. Dar, la fel ca în baseball, va exista o altă aruncare. Provocarea de acum este să folosim timpul de pe bancă pentru a înțelege mai bine situația și pentru a reveni mai puternici.
