de Jim O’Neill
LONDRA – Încă de la începutul anilor 1990, când băncile centrale occidentale au început să fixeze inflația, unii analiști economici – în special Samuel Brittan de la Financial Times – au subliniat că ar fi mai bine să stabilească PIB-ul nominal. Ca valoare numerică a întregii producții sau cheltuielilor dintr-o economie, PIB-ul nominal combină producția economică reală a unei țări cu prețurile sau costurile sale asociate.
Susținătorii stabilirii PIB-ului nominal susțin că o țintă a prețurilor de consum precum inflația este prea restrânsă pentru a fi utilă societății pe care banca centrală o servește. Iar băncile centrale de la Reserve Bank of Australia până la Rezerva Federală a SUA completează regimul care vizează inflația cu o țintă suplimentară legată de economia reală. Fed, de exemplu, are un angajament declarat de a urmări „ocuparea întregii forţe de muncă”, alături de stabilitatea prețurilor.
Cu toate acestea, în rândul băncilor centrale cu un mandat formal de stabilire a inflației, stabilirea pe deplin a PIB-ului nominal a fost întotdeauna respinsă. Există două motive principale pentru aceasta. În primul rând, se credea că, în măsura în care politica monetară are un efect întârziat asupra economiei reale, fixarea PIB-ului nominal ar fi excesiv de sensibilă. Dacă nu se ține cont de perioada de decalaj, acest lucru ar putea permite inflației să scape de sub control. Dar aceste presupuneri reprezintă un artefact de la începutul anilor 90, când politica monetară, care respecta ortodoxia deceniilor precedente, a permis un decalaj de până la doi ani.
În al doilea rând, în trecut, valorile PIB erau publicate după săptămâni, dacă nu chiar după luni, de la perioada din care făceau parte, limitând utilizarea acestora. Dar chiar înainte de criza COVID-19, acest argument devenise, de asemenea, discutabil. În lumea de astăzi a unor analitice de date îmbunătățite dramatic, există țări produc estimări PIB lunare extrem de precise, iar prezicătorii profesioniști publică o gamă largă de alți indicatori de înaltă frecvență. În zilele noastre, nu ar fi prea dificil să calculăm PIB-ul nici măcar săptămânal.
Dar, mai mult decât atât, băncile centrale nu au reușit în mod repetat să își atingă obiectivele de inflație. În Japonia în ultimii 20 de ani și în majoritatea țărilor occidentale începând cu 2008, inflația persistent de scăzută, creșterea fără prea mult entuziasm și inegalitatea în creștere au subminat credibilitatea băncilor centrale și au ridicat întrebări cu privire la chestiunea potrivit căreia mai îndeplinesc o funcție utilă sau nu.
Odată cu sosirea COVID-19, aceste probleme extinse au ajuns în prim-plan. După ce au produs estimări inițiale referitor la PIB-ul pentru primul trimestru, multe țări raportează rezultate mai slabe decât era de așteptat, ridicând temerile că cifrele pentru trimestrul doi vor fi și mai catastrofale. După cum au observat mulți comentatori, scăderea activității economice ca urmare a măsurilor de izolare poate reprezenta cea mai gravă contracție economică din anii ’30 încoace. Din ce în ce mai mulți analiști de piață avertizează că, în cel mai bun caz, recuperarea din criză va fi imperceptibilă.
Astfel de griji sunt de înțeles, dar nu neapărat corecte. În întreaga lume, băncile centrale au scos deja toate opreliștile, oferind, aparent, fiecare răspuns politic imaginabil pentru a împiedica economia să se scufunde în prăpastie. Când vine vorba de redresarea pe termen lung, va trebui, în mod inevitabil, să își revizuiască obiectivele politice. La urma urmei, este puțin probabil ca țintirea tradițională a inflației bazată pe indicele prețurilor de consum să nu servească niciunui scop pentru viitorul care poate fi prevăzut.
Dimpotrivă, stabilirea PIB-ului nominal ar fi în prezent deosebit de utilă, oferind avantaje suplimentare dincolo de cele îndelung trâmbițate de către susținătorii săi. Pentru început, în țări precum Regatul Unit, unde guvernul dictează ce ar trebui banca centrală să țintească, noile ținte bazate pe tendința nominală a PIB pentru 2021 și 2022 ar putea oferi un impuls direct redresării.
În vremurile „normale”, dacă potențialul anual de creștere pe termen lung al Regatului Unit este de 2%, o țintă de inflație de 2% și o țintă nominală pe termen lung a PIB de 4% ar putea fi corespunzătoare. Însă, într-o situație de redresare post-pandemie, Banca Angliei ar putea în schimb să stabilească o țintă a PIB-ului nominal de 14%, pentru a crește probabilitatea unei recesiuni în formă de V (în care redresarea este la fel de ascuțită ca cea a prăbușirii). Desigur, banca centrală nu ar putea garanta un astfel de rezultat. Dar ar fi creat condițiile pentru a face tot ce este necesar pentru a sprijini acest obiectiv în materie de politică, iar piețele și participanții economici la toate nivelurile ar fi acordat atenție acestui mesaj.
Mai mult, acum, după ce autoritățile fiscale au deschis robinetele (în mod corespunzător, după părerea mea), datoria guvernamentală explodează la niveluri pe care nimeni nu și le-ar fi putut imagina în urmă cu doar trei luni. Prin adoptarea unei țintiri a PIB-ului nominal, băncile centrale ar putea oferi un nou cadru prin care să gestioneze această datorie și ar putea influența deciziile bugetare viitoare cu privire la reducerile de cheltuieli și la creșterea impozitelor.
După cum am susținut recent, piețele de capital propriu ar putea să știe mai multe decât ceilalți dintre noi despre modul în care se va termina criza COVID-19. Dacă băncile centrale se vor orienta către stabilirea PIB-ului nominal, trendul relativ ascendent al investitorilor s-ar putea dovedi justificat.
