de Joschka Fischer
BERLIN – Pandemia COVID-19 a expus fără milă punctele slabe ale instituțiilor pe care se bazează majoritatea covârșitoare a oamenilor din întreaga lume. Aceasta include atât guvernele naționale, cât și ordinea internațională. Niciuna nu este probabil să supraviețuiască în forma lor actuală – și nici nu ar trebui.
Cu mult timp înainte ca isteții comentatori să proclame sosirea „Antropocenului” – o epocă geologică definită prin stăpânirea de către omenire a naturii – a reprezentat un truism în economiile industrializate avansate că lumea se afla în cel mai înalt sens sub controlul nostru. Apoi a apărut un organism microscopic și, odată cu acesta, un șoc global. În ciuda tuturor cunoștințelor noastre științifice și a capacităților tehnologice, COVID-19 are dominație, cel puțin deocamdată.
Intensificând ironia, cele mai avansate și puternice țări din lume erau printre cele mai puțin pregătite pentru pandemie. Au cheltuit sute de miliarde de dolari pentru cercetare și dezvoltare, au cele mai puternice tehnologii din lume și cele mai puternice forțe militare, dar nu au luat în serios riscul ca următoarea mare amenințare să provină din natură. Știm acum că aceasta a fost o greșeală de proporții istorice. Ceea ce era aparent implauzibilul a ajuns să se întâmple; mama tuturor lebedelor negre a aterizat.
La prima impresie, criza COVID-19 pare să întărească instituțiile consacrate. Statul național tradițional și-a asumat sarcina imediată de a limita virusul și repercusiunile sale economice, iar instituțiile multilaterale postbelice nu au jucat decât un rol de sprijin. Chiar și în Europa, statele naționale, mai degrabă decât Uniunea Europeană, conduc lupta împotriva pandemiei.
Și totuși, acest lucru indică o concepție greșită inevitabilă. Sistemul internațional cuprinde state cu dimensiuni mult diferite, cu diverse grade de putere, dar toate îmbrățișează vechiul mit al suveranității naționale. Acest sistem, așa cum îl știm, a ieșit la iveală din cenușa războaielor religioase ale Europei din secolul al XVII-lea, consolidându-se prin colonialism și apoi prin decolonializare (însăși o reacție născută din noile state naționale).
În prima jumătate a secolului XX, trauma a două războaie mondiale și apariția epocii nucleare au demonstrat necesitatea unei reforme radicale a sistemului internațional. Principala inovație a fost reprezentată de instituirea Națiunilor Unite ca o contragreutate la pretențiile statelor naționale. Transnationalismul a devenit noul etos: era de așteptat ca toate statele naționale să-și stăpânească egoismul și să mențină pacea și cooperarea printr-un cadru de instituții globale. În realitate, desigur, puterea nu a fost niciodată înmânată cu adevărat Organizației Națiunilor Unite. Încă aparținea superputerilor lumii, adică, estimativ, membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Drept urmare, sistemul internațional s-a sprijinit timp de zeci de ani pe un compromis implicit între naționalism și transnaționalism, America păstrându-se și funcționând în cadrul multilateral. Dar, de când președintele Donald Trump a intrat în funcție, Statele Unite nu s-au mai simțit obligate față de nimeni și nimic.
Întâmplarea face ca, perioada următoare celui de-al Doilea Război Mondial să fie și cea când lumea a intrat cu adevărat în Antropocen, îmbrățișând pe deplin ideea progresului material condus de om la nivel global. În deceniile următoare, populația lumii a crescut dramatic, de la aproximativ 2,5 miliarde la aproape opt miliarde în prezent.
Cu toate acestea, Antropocenul a fost, de asemenea, o perioadă de extincții în masă. Și cum tot mai multe părți ale lumii s-au industrializat, consumul de resurse naturale a crescut. Un rezultat al acestui fapt este că încălzirea globală antropogenică a ajuns într-un stadiu periculos chiar înainte de a începe csă prezentăm un răspuns adecvat.
În același timp, noile tehnologii ale informației și comunicațiilor, schimbările în distribuția muncii și creșterea lanțurilor de valori globale au dus la o interdependență crescută. Însă acum, când un virus a pus întreaga lume în impas, învățăm că o economie globalizată este precum o mașină de curse cu performanțe ridicate: extrem de eficientă și foarte fragilă.
Privind în viitor, statul național tradițional – chiar unul la fel de puternic ca SUA sau China – nu va putea gestiona o lume interconectată de peste opt miliarde de oameni. Orizontul de interese al statului național este pur și simplu abia definit. Antropocenul va pune în mod inevitabil un accent din ce în ce mai mare pe interesele comune ale omenirii, nu în ultimul rând cu privire la problema supraviețuirii continue. Pandemia COVID-19, care în cele din urmă va necesita o coordonare internațională, demonstrează că interesele naționale vor trebui în cele din urmă să se retragă în fundal. Crizele inevitabile provocate de schimbările climatice vor fi mult mai mari, iar consecințele lor vor fi ireversibile.
În timp ce statele naționale vor rămâne indispensabile în asigurarea bunei guvernări și în contribuția adusă eforturilor globale, principiul naționalismului nu va face decât să agraveze viitoarele crize sistemice. Pandemia trebuie urmată de o nouă epocă de cooperare internațională și de o consolidare a instituțiilor multilaterale. Acest lucru se aplică în special Europei.
Acum mai mult ca niciodată, trebuie să recuperăm spiritul din 1945. Avem nevoie de cele două superputeri ale secolului XXI, America și China, pentru a da un exemplu, prin îngroparea rivalității și prin unirea întregii omeniri în jurul unui răspuns colectiv la actuala criză și la cele care ne așteaptă. După cum ne-a învățat COVID-19, vechiul sistem internațional nu mai poate garanta siguranța și securitatea omenirii. Nu ne putem permite să ni se predea această lecție de două ori.
