Momentul hamiltonian al Europei

0
9


de Anatole Kaletsky

 

LONDRA – Noua propunere franco-germană pentru un fond european de recuperare de 500 de miliarde de euro (547 miliarde de dolari) s-ar putea dovedi a fi cea mai importantă consecință istorică a coronavirusului. Este chiar de crezut că acordul încheiat între cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Emmanuel Macron ar putea fi într-o bună zi amintit drept „momentul hamiltonian” al Uniunii Europene, comparabil cu acordul din 1790 între Alexander Hamilton și Thomas Jefferson privind împrumuturile publice, care a ajutat la transformarea Statelor Unite, o confederație cu guvern central slab, într-o adevărată federație politică.

În mod evident, acest lucru sună hiperbolic. Suma propusă pentru fondul de recuperare reprezintă o schimbare minusculă într-o epocă în care politicienii și bancherii centrali învârt miliarde aproape zilnic. Și ce se poate spune despre golul dintre cuvinte și acțiune de-a lungul istoriei UE? Scepticismul cu privire la propunerea franco-germană este cu siguranță de înțeles și se poate dovedi justificat.

Planul reprezintă doar 3% din PIB-ul UE, comparativ cu 15% din PIB-ul angajat deja de Germania în sprijinul industrial. Crearea oricărui plan de recuperare a UE va necesita sprijin unanim din partea celor 27 de țări membre ale UE – iar acest lucru va presupune gâlceve nocturne între guvernele nordice alcătuite din „Cei patru cumpătați” (Olanda, Austria, Finlanda și Suedia), care s-au opus vehement finanțării pentru membrii UE din Mediterana, care, potrivit lui Wopke Hoekstra, ministrul olandez al Finanțelor, poartă în principal vina pentru „nereușita reformei”.

Dar a te concentra pe aceste dezavantaje înseamnă a rata importanța potențială a planului. Ceea ce face ca înțelegerea dintre Merkel și Macron să devină un potențial cu caracter revoluționar nu este suma de bani sau susținerea aparentă a acestora pentru subvenții în detrimentul împrumuturilor; este mecanismul financiar în care atât Merkel cât și Macron sunt acum angajați public și trebuie acum să furnizeze sau să sufere pierderi enorme de imagine.

Propunerea Merkel-Macron implică trei inovații cruciale, care pot suna extrem de tehnic, dar care vor spori considerabil flexibilitatea politicii fiscale a UE și care ar putea transforma în cele din urmă politica europeană într-un mod care se dovedește cu adevărat comparabil cu acordul Hamilton-Jefferson.

Inovația cheie este finanțarea fondului de recuperare cu obligațiuni emise direct de UE în nume propriu și garantate prin veniturile proprii, în loc să folosească fonduri strânse de guvernele naționale, fie că acționează împreună sau separat. Se presupune că Merkel a insistat asupra acestui mecanism pentru a evita neplăcerile cauzate de „Euro-obligațiunile” garantate în comun, pe care opinia publică germană le consideră toxice din punct de vedere politic și, eventual, neconstituționale, deoarece impozitele germane ar putea ajunge să plătească pentru datoriile italiene sau spaniole.

Însă, bazându-se pe UE, în loc de guvernele naționale, pentru emiterea de obligațiuni, planul Merkel-Macron implică o a doua inovație, mai controversată, care este clar necesară pentru a crea o federație fiscală, dar pe care politicienii europeni au încercat întotdeauna să o evite.

Pentru a garanta și a deservi sute de miliarde de euro de noi împrumuturi pe cont propriu, UE va necesita mai multe venituri fiscale decât încasează în prezent. Prin urmare, Merkel și Macron au propus creșterea bugetului Comisiei Europene de la 1,2% la 2% din venitul național brut al UE, generând aproximativ 180 de miliarde de euro pe an în venituri suplimentare.

Pentru a crește această sumă, UE va trebui să perceapă noi impozite pe cont propriu, pe lângă taxele vamale și o mică parte din veniturile naționale din TVA, care deja se duc automat la Bruxelles. Natura exactă a noilor impozite ale UE va fi probabil subiectul unor dezbateri acerbe și a unui lobby și mai acerb.

Dar se pare că există un consens larg că impozitele paneuropene ar trebui să se bazeze pe activități economice care depășesc granițele naționale, cum ar fi emisiile de dioxid de carbon, tranzacțiile financiare și tranzacțiile digitale. O parte din aceste venituri fiscale suplimentare  se vor transforma în proiecte de recuperare, dar majoritatea vor fi necesare pentru alte cheltuieli ale UE, cum ar fi „fondurile de coeziune”, care subvenționează țările mai sărace din est (și ajută la mituirea guvernelor care altfel ar putea bloca fondul de recuperare și alte inițiative și reforme ale UE) – și, de asemenea, pentru a înlocui contribuțiile nete ale Regatului Unit de aproximativ 10 miliarde de euro pe an.

Acest lucru duce la a treia inovație crucială din planul Merkel-Macron: să permită UE să-și utilizeze activitățile cu împrumuturi, în loc să folosească doar bugetul UE ca mecanism de transfer de la impozitele paneuropene la cheltuielile curente. Din cauza ratelor dobânzilor din prezent care se apropie de zero pentru debitorii suverani triplu A, avantajul potențial disponibil pentru UE dintr-o sumă modestă de venituri suplimentare este enorm.

Dacă UE ar emite obligațiuni pe zece ani, ar plăti probabil dobânzi zero sau mai mici, permițând, probabil, împrumuturi aproape nelimitate, deși cu fonduri amortizate pentru a răscumpăra datoriile la scadență. Dar chiar și o obligațiune pe 50 de ani ar putea fi probabil emisă cu un cupon de dobândă nu mai mare decât randamentul de 0,5% pe obligațiunea Austriei pe 50 de ani.

Și mai bine, UE ar putea emite obligațiuni perpetue fără o dată de răscumpărare, similară cu ”anuitățile consolitate” britanice și americane, retrase în prezent, după cum a propus guvernul spaniol și George Soros. Acest lucru ar permite ca UE să împrumute 500 de miliarde de euro la un cost al dobânzii de doar 2,5 miliarde de euro pe an.

Cu alte cuvinte, dacă UE împrumută anul acesta 500 de miliarde de euro pentru un fond european de recuperare, atunci ar putea împrumuta cu ușurință încă 1 trilion de euro anul viitor pentru un fond de incluziune digitală și, poate, 2 trilioane de euro pentru un fond de electrificare a vehiculelor sau 3 trilioane de euro pentru un fond global pentru schimbările climatice. Astfel de calcule simple arată de ce condițiile economice și politice europene ar putea fi transformate complet prin inovațiile financiare ale planului Merkel-Macron.

Există obstacole mari în atingerea unanimității pe care planul o cere. Cei patru cumpătați vor obiecta vehement să ofere subvenții, și nu împrumuturi, membrilor Mediteraneeni ai blocului. Dar este greu de imaginat că oricare dintre aceste guverne va încerca să saboteze complet o inițiativă pe care germanii la fel de „cumpătați” o susțin. În schimb, dezbaterea din Europa va accepta, probabil, cele trei principii tehnice abia subliniate, dar se va concentra în schimb pe două controverse separate: cantitatea de împrumuturi noi UE și dacă sprijinul UE ar trebui să ia forma împrumuturilor sau subvențiilor directe.

În legătură cu aceste două aspecte, un compromis acceptabil pentru ambele părți nu ar trebui să fie greu de falsificat. Dimensiunea fondului de recuperare ar putea fi crescută până la aproximativ suma de 1 trilion de euro recomandată de Comisia Europeană fără a impune nicio tensiune în bugetul UE. În schimb, Cumpătații ar putea insista să ofere 50% din sprijin prin împrumuturi în loc de subvenții.

Un astfel de compromis ar face ca planul Merkel-Macron să fie și mai puternic. Împrumuturile cu dobândă aproape zero și scadență lungă sunt aproape echivalente din punct de vedere economic cu subvențiile. Utilizarea împrumuturilor în loc de subvenții ar face ca datoria UE să fie mai durabilă din punct de vedere financiar, maximizând astfel posibilitățile de împrumuturi ulterioare fără a risca ratingul triplu A al blocului.

Anvergura unor astfel de compromisuri sugerează că UE ar putea fi de acord cu ușurință asupra unui plan de recuperare puternic care să păstreze toate cele trei elemente esențiale ale propunerii Merkel-Macron: obligațiunile emise de UE în nume propriu; impozite paneuropene asupra activităților transfrontaliere; și efect de pârghie pentru a beneficia de ratele scăzute ale dobânzii. Dacă liderii UE fac față acestei provocări, „momentul hamiltonian” al Europei va fi sosit în sfârșit.




LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here