Consecințele reale ale tarifelor impuse de Trump

de Jun Du, Profesor de economie la Universitatea Aston

Dacă ar exista premii pentru consecințele neintenționate în politica economică, tarifele de import introduse de Statele Unite în 2025 ar câștiga la toate categoriile. Tarifele concepute pentru a proteja producătorii americani au ajuns să protejeze concurenții lor străini. Unele firme americane au fost câștigătoare, dar mult mai multe au fost învinse. Categoria cea mai invocată în discursurile politice – întreprinderile mici, pilonul economiei – a suferit cel mai mult.

Totuși, pe când clasificarea „câștigători și perdanți” ne invită să împărțim și țările în coloane diferite, episodul tarifar din 2025 sfidează această distincție binară. Nu au existat câștigători strategici – doar perdanți vizați, perdanți care nu au fost vizați – spectatori și câștigători care nu au fost vizați. Pentru a înțelege de ce, este necesar să urmărim dovezile prin contradicțiile interne ale politicii tarifare a SUA.

Abordare haotică

În ceea ce privește China, cel mai mare obiectiv al tarifelor, politica a funcționat într-un sens limitat. Tarifele „reciproce” anunțate de președintele Donald Trump în „Ziua Eliberării” (2 aprilie) au stabilit o taxă de bază de 10%, plus cote diferențiate pe țări. Curând, tarifele bilaterale dintre SUA și China au escaladat până la niveluri prohibitive, depășind temporar 120% de ambele părți înainte de a fi renegociate în scădere. Prețurile la granița chineză au scăzut, deoarece exportatorii au comprimat marjele pentru a-și menține cota de piață, iar cota Chinei din importurile americane a scăzut brusc.

Totuși, China s-a adaptat mai rapid decât anticipau factorii de decizie ai SUA. Până la sfârșitul anului 2025, excedentul său comercial total a depășit 1 trilion de dolari, performanța exporturilor fiind din ce în ce mai susținută de piețele nonamericane. Perdantul vizat s-a adaptat prin reorientare, nu prin capitulare. Tarifele au modificat doar direcția fluxurilor comerciale. Ele nu au slăbit poziția externă a Chinei.

Mai mult, daunele colaterale ale acestei politici au eclipsat efectele vizate. Luați în considerare costurile impuse consumatorilor americani și firmelor importatoare. O analiză realizată de Gita Gopinath de la Universitatea Harvard și Brent Neiman de la Chicago Booth School of Business arată că transmiterea tarifelor către prețurile importurilor americane a atins 94%, ceea ce înseamnă că americanii au suportat aproape întreaga povară. Afirmația administrației Trump conform căreia „străinii plătesc” nu a fost susținută de date.

Ironia este greu de subestimat. Într-un moment în care preocupările legate de accesibilitate sunt în prim-plan pentru majoritatea alegătorilor, o politică care trebuia să facă America mai competitivă a făcut-o doar mai scumpă. Pentru a lua doar două exemple proeminente dintre numeroasele exemple existente, General Motors raporta pierderi de 1,1 miliarde de dolari legate tarife în al doilea trimestru, iar Caterpillar estima pierderile legate de tarife pentru întregul an la 1,5 – 1,8 miliarde de dolari. În ansamblu, producătorii americani au fost afectați sever de tarifele la oțel și aluminiu, care ar fi trebuit să sprijine industria americană.

Mai mult, efectul în cascadă prin lanțurile de aprovizionare a fost sistematic. Gopinath și Neiman calculează că „tarifele de producție” – costul tarifului încorporat în producție – au crescut cu peste un punct procentual pentru producția în ansamblu. Acest cost a crescut mult mai mult în sectoarele expuse: aproape patru puncte pentru camioanele de mare tonaj; peste trei puncte pentru utilajele de construcții; și aproape trei puncte pentru autovehicule. Protecționismul în amonte a devenit o taxă neintenționată în aval.

Piața muncii prezintă o situație similară, economia SUA adăugând doar 584.000 de locuri de muncă în 2025 – cel mai slab an pentru angajări după pandemie. Potrivit indicelui managerilor de achiziții al Institutului pentru Managementul Aprovizionării, producția s-a contractat timp de zece luni consecutive până la sfârșitul anului. Întreprinderile mici au fost cele mai afectate, deoarece tarifele impun costuri fixe – pentru clasificarea bunurilor, conformitatea vamală, consultanță juridică, cereri de excludere de la tarif – pe care acestea nu și le pot permite, în timp ce firmele mai mari pot. De fapt, dimensiunea firmei a contat în cele din urmă mai mult decât sectorul, strategia, rezultatele sau orice alt criteriu.

De parcă tarifele inițiale nu ar fi fost suficient de dăunătoare, politica a generat și o incertitudine profundă și persistentă. Atunci când tarifele sunt modificate, suspendate, escaladate și contestate în mod repetat, politica devine un risc major pe care planificatorii, investitorii și angajatorii nu îl pot ignora sau depăși. La 20 februarie 2026, Curtea Supremă a SUA a hotărât, cu majoritate de 6-3, că tarifele impuse în temeiul legii International Emergency Economic Powers Act au depășit autoritatea prezidențială, punând astfel în pericol rambursarea unei sume de peste 175 miliarde de dolari provenite din veniturile colectate. În decurs de câteva ore, administrația a instituit tarife de înlocuire invocând o altă autoritate legală. Tarifele au devenit nu doar o formă de taxare, ci și o potențială sursă a unei crize constituționale.

La nivel global, abordarea câștigătorilor și perdanților presupune că toți actorii relevanți sunt participanți activi în competiție. Totuși, unele dintre cele mai mari pierderi au afectat economiile implicate indirect. Lesotho oferă o ilustrație elocventă. Inițial lovită de un tarif „reciproc” de 50% (ulterior redus la 15%), industria textilă a acestei mici țări africane, dependentă de accesul preferențial pe piața americană și deja operând cu marje reduse în cele mai bune condiții, a suferit anulări de comenzi și pierderi de locuri de muncă aproape imediat. Exporturile către SUA ale sectorului auto din Africa de Sud au scăzut cu 85% față de aceeași perioadă a anului trecut până în luna mai. Madagascar, Bangladesh, Cambodgia și Kenya au fost afectate de șocuri similare în industria textilă, iar același tipar a afectat procesatorii asiatici de produse marine. La nivel global, industriile construite pe acces preferențial stabil s-au confruntat cu tarife calculate fără a lua în considerare impactul asupra dezvoltării sau barierele reale în comerț.

În fiecare caz, efectele au fost asimetrice: cei mai puțin responsabili pentru tensiunile geopolitice care au motivat această politică au suferit cea mai mare pierdere în termeni de bunăstare.  Spectatorii din întreaga lume au fost confruntați cu același tip de șoc, dar nu și cu același rezultat. Ceea ce a diferențiat Vietnam de Lesotho nu a fost inocența sa – ambele fiind periferice în disputa SUA-China – ci capacitatea sa de adaptare. Vietnam dispunea pur și simplu de o scară mai mare, o diversificare mai amplă și un potențial de negociere superior față de Lesotho.

Cei norocoși

Povestea devine și mai neobișnuită atunci când ne referim la câștigătorii care nu au fost vizați: cei care s-au descurcat relativ mai bine nu pentru că politica a funcționat, ci pentru că era plină de contradicții. Departe de a destabiliza sistemul comercial global, conferința de presă ținută de Trump în „Ziua Eliberării” a declanșat un proces de reconfigurare, pe măsură ce modelele comerciale s-au modificat pentru a ocoli noile costuri și obstacole. Până la sfârșitul anului, comerțul global a atins un record de 35 trilioane de dolari, în creștere cu 7% față de anul precedent, conform Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare. Totuși, această creștere nu a fost condusă de actorii tradiționali. În schimb, Asia de Est a înregistrat o creștere a exporturilor de 9%; importurile Africii au crescut cu 10%; și comerțul sud-sud s-a extins cu 8%. Sistemul s-a adaptat, iar cei care s-au adaptat cel mai bine au câștigat.

Să luăm în considerare exportatorii străini nonchinezi către SUA. Teoria standard prevede că tarifele ar trebui să reducă prețurile la frontieră, deoarece exportatorii străini absorb o parte din povară pentru a-și menține cota de piață. Exportatorii chinezi au procedat exact în acest mod; dar prețurile la frontieră din Uniunea Europeană, Japonia, Mexic și Canada au crescut. Prin eliminarea celui mai rentabil furnizor, politica a slăbit disciplina de preț pe care concurența chineză o impusese tuturor celorlalți. Exportatorii nonchinezi au constatat că pot majora prețurile, așa că au făcut acest lucru.

Simplu spus: tarifele americane asupra Chinei au devenit o formă de protecție pentru exportatorii nonchinezi. În lumea dezordonată a tarifelor discriminatorii, poți câștiga pur și simplu pierzând mai puțin. Vietnamul ilustrează cel mai elocvent această paradox. Inițial amenințat cu un tarif de 46%, a negociat reducerea ratei la 20%, cu o rată de 40% aplicată bunurilor „transbordate”, o clauză înțeleasă pe scară largă ca vizând conținutul chinezesc care ar putea fi redirecționat prin fabricile vietnameze. În ciuda acestui fapt, Vietnam a înregistrat o creștere a PIB-ului de 8% în 2025, cea mai rapidă din regiunea ASEAN+3, precum și fluxuri record de investiții străine.

Cu toate acestea, succesul este precar, deoarece aceeași arhitectură care deturnează comerțul intensifică și verificarea originii exporturilor. Câștigătorii în jocul diversificării comerțului tind să fie atrași în plasa a geopolitică a conformității tarifare, nu doar în competiția de piață.

Unele mari firme americane reprezintă o altă categorie de câștigători care nu au fost vizați. Aceleași tarife care au falimentat micii concurenți au devenit o povară gestionabilă pentru firmele care puteau absorbi costurile de conformitate, care puteau obține excepții tarifare și puteau restructura lanțuri de aprovizionare pe mai multe jurisdicții. Aceasta nu a fost o strategie industrială. A fost supraviețuirea celor mai mari. De asemenea, tratamentul relativ favorabil al Regatului Unit – inclusiv rate reciproce mai scăzute și scutiri parțiale pentru autoturisme și oțel prin negocieri bilaterale – reflectă mai degrabă poziționarea diplomatică decât structura sa comercială. Iar ceea ce diplomația oferă, tot diplomația poate revoca.

Neintenționat, dar previzibil

Patru mecanisme generează în mod constant rezultate nevizate ale politicilor tarifare. În primul rând, ratele discriminatorii extind protecționismul asupra terților, deoarece competitivitatea este întotdeauna relativă. Eliminarea din cursă a unui concurent transferă pur și simplu puterea de fixare a prețurilor către al doilea furnizor cu cele mai scăzute costuri.

În al doilea rând, reorganizarea lanțului de aprovizionare are o natură rigidă. După cum am arătat într-un comentariu anterior, cota SUA din importurile chineze de soia s-a prăbușit în vara anului 2025. Deși armistițiul din octombrie dintre cele două țări a promis o recuperare parțială, China s-a angajat să achiziționeze anual 25 de milioane de tone metrice timp de trei ani, în timp ce Brazilia a exportat un record de 79 de milioane de tone metrice pe durata suspendării, consolidând astfel investițiile în infrastructură, care nu vor fi anulate. Mai mult, China și-a redus riscurile suplimentar prin dezvoltarea unor furnizori complet noi. Acordurile recente cu Etiopia, Angola și Rusia reflectă o diversificare deliberată. Achizițiile negociate cu SUA pot fi reluate, însă diversificarea structurală nu poate fi inversată atât de ușor.

În al treilea rând, tarifele aplicate importurilor generează întotdeauna efecte în cascadă. Protejezi oțelul și, în mod efectiv, taxezi producătorii de automobile, fabricile de electrocasnice și firmele din construcții care îl achiziționează. Protejezi aluminiul și taxezi producătorii de aeronave și companiile de băuturi. Tariful impus asupra importurilor devine un tarif aplicat produsului final. Cu cât regimul este mai cuprinzător, cu atât mai extins este efectul de cascadă. De aceea, o politică menită să revitalizeze producția americană a avut exact efectul invers.

În al patrulea rând, eterogenitatea firmelor face imposibilă o politică cu adevărat uniformă. Un tarif este rar o intervenție unică; acesta devine mii de intervenții filtrate prin dimensiunea firmei, mixul de produse, configurația lanțului de aprovizionare și capacitatea administrativă. Ceea ce pare o politică unitară se fragmentează în experiențe radical diferite.

Întrebarea greșită

A gândi în termeni de câștigători și perdanți implică o redistribuire cu sumă nulă – ceea ce pierde o parte câștigă cealaltă. Această perspectivă este prea simplistă. Cu siguranță, tarifele din 2025 au fost clar cu sumă negativă pentru SUA. Anul  trecut, Yale Budget Lab a estimat că gospodăriile americane urmau  să piardă câte 2.400 de dolari fiecare
din cauza tarifelor aplicate în aprilie, cu o distrugere agregată în termeni de bunăstare care a depășit 200-280 miliarde de dolari în venituri fiscale colectate până în noiembrie 2025. Însă, la nivel global, jocul a fost mai degrabă redistributiv decât pur distructiv. Recordul de 35 de trilioane de dolari în comerțul din anul trecut reflectă o redirecționare amplă de la lanțuri de aprovizionare centrate pe SUA către noi coridoare.

Aceasta indică totodată o schimbare mai profundă. Tarifele din 2025 au funcționat mai puțin ca o politică comercială tradițională și mai mult ca o metodă de negociere bazată pe efect de pârghie. Ele au realocat veniturile și au remodelat deciziile de investiții, impunând totodată costuri paralele sub forma incertitudinii și a erodării instituționale. Avantajul comparativ este mediat tot mai mult de alinierea geopolitică, capacitatea de conformitate și poziționarea diplomatică, nu doar de productivitate.

Aceasta înseamnă că nu există câștigători strategici. Există un perdant vizat care a reușit să se adapteze. Există perdanți care nu au fost vizați, care au suportat povara destinată altcuiva. Există spectatori care au fost zdrobiți de un conflict ce nu le aparținea. Și există câștigători (relativi) care nu au fost vizați, care au obținut avantaje nu datorită succesului politicii, ci datorită contradicțiilor sale interne.

Întrebarea nu este cine a câștigat, ci cine a pierdut mai puțin și dacă au înțeles de ce. Acesta este calculul straniu al acestui moment.

Jun Du  este profesor de economie la Universitatea Aston, specializat în comerț internațional, productivitate și lanțuri globale de valoare.

©Copyright Project Syndicate 2026