Analiză Bruegel spune că șocul energetic provocat de Iran poate forța coordonare între guverne și bănci centrale

Șocul energetic din 2026 provocat de conflictul dintre Statele Unite, Israel și Iran este mai dificil de gestionat decât criza declanșată de invadarea Ucrainei de către Rusia, deoarece nu presupune doar redirecționarea fluxurilor de energie, ci o pierdere efectivă de aprovizionare globală, arată un working paper Bruegel semnat de Gene Frieda. Analiza susține că închiderea Strâmtorii Hormuz a produs o reducere a disponibilității globale de petrol, gaze naturale și produse rafinate, într-un moment în care guvernele au mai puțin spațiu fiscal, iar băncile centrale nu mai pot interveni la fel de ușor fără să afecteze credibilitatea antiinflaționistă.

Pe scurt

1. Analiza Bruegel spune că șocul energetic din 2026 elimină volume fizice de energie din piață, spre deosebire de 2022, când livrările rusești au fost în mare parte redirecționate.

2. Pierderea de volum ar depăși episodul 1973-1974, iar factura energetică totală pentru importatori poate ajunge la 2,0-2,5 ori estimarea bazată doar pe țiței.

3. Autorul susține că guvernele ar putea avea nevoie de sprijin fiscal țintit, dar evită subvențiile largi care reduc semnalul de preț și întârzie ajustarea cererii.

4. Băncile centrale ar putea fi împinse către operațiuni condiționate de stabilizare a randamentelor, fără a suprima semnalul inflaționist transmis de partea lungă a curbei obligațiunilor.

5. Fereastra de credibilitate diferă între economii: este cea mai largă în Statele Unite, fragmentată în zona euro, susținută de intervenții valutare în Japonia și cea mai îngustă în Regatul Unit.

Documentul publicat de Bruegel pornește de la ideea că șocul actual nu repetă mecanica anului 2022. Atunci, restrângerea exporturilor rusești de petrol și gaze a fost dureroasă pentru Europa, dar aprovizionarea globală a fost ajustată prin redirecționarea fluxurilor către alți cumpărători, inclusiv prin flote din umbră și schimbări ale rutelor comerciale.

În 2026, potrivit analizei, închiderea Strâmtorii Hormuz a creat o lipsă fizică de energie la nivel global. Autorul susține că pierderea de disponibilitate pentru petrol, gaze și produse rafinate depășește, ca pondere din oferta globală, șocul provocat de embargoul OPEC din 1973-1974, iar presiunea poate crește dacă stocurile scad sub praguri critice.

Frieda arată că analiza unui șoc petrolier doar prin prețul țițeiului subestimează costul real pentru economiile importatoare de energie. Factura completă include marjele de rafinare, gazele naturale, gazul natural lichefiat, gazul petrolier lichefiat, naphtha, materii prime petrochimice, îngrășăminte, transport, asigurări și efecte valutare pentru economiile care nu folosesc dolarul.

În scenariile analizate, factura energetică totală poate ajunge la aproximativ 2,0-2,5 ori factura calculată doar pe baza importurilor de țiței. Anexa documentului arată că, în regim de stres extrem, prețul țițeiului poate ajunge la 2,0-3,0 ori nivelul normal, gazul natural și gazul natural lichefiat la 2,0-5,0 ori, iar costurile de transport și asigurare la 1,3-1,6 ori.

Diferența față de 2022 este amplificată de pozițiile fiscale mai slabe. Working paper-ul arată că datoria publică și deficitele sunt mai mari în mai multe economii avansate, iar dobânzile reale pe termen lung au crescut, ceea ce face mai scumpă finanțarea oricărui sprijin guvernamental pentru populație sau economie.

În tabelul privind condițiile fiscale, zona euro apare cu o datorie publică agregată de 87,4% din PIB în 2024-2025 și un deficit de 3,0% din PIB, dar media ascunde diferențe între state. Franța este indicată cu datorie de 106,9% din PIB și deficit de 5,5%, Italia cu datorie de 126,5% din PIB, iar Germania rămâne într-o poziție mai favorabilă, cu datorie de 46,6% din PIB.

Situația este mai tensionată în Statele Unite și Regatul Unit. Documentul indică o datorie publică de 123,1% din PIB și un deficit de 7,3% în Statele Unite, respectiv o datorie de 101,1% din PIB și un deficit de 5,7% în Regatul Unit, ceea ce reduce capacitatea guvernelor de a absorbi șocul prin cheltuieli fără să provoace presiuni pe piețele obligațiunilor.

Analiza pune accent pe inflație ca limită principală pentru acțiunea băncilor centrale. Spre deosebire de perioada pandemiei, când achizițiile de obligațiuni au avut loc într-un mediu dezinflaționist, șocul din 2026 lovește într-un regim în care inflația și anticipațiile inflaționiste sunt încă ridicate în raport cu anii 2020-2021.

În acest context, autorul susține că guvernele și băncile centrale pot ajunge la o formă temporară de coordonare monetar-fiscală. Guvernele ar urma să ofere sprijin țintit pentru gospodăriile vulnerabile și sectoarele critice, iar băncile centrale ar putea interveni selectiv pe piața obligațiunilor pentru a preveni o creștere dezordonată a costurilor de finanțare.

Aceste intervenții nu ar trebui să devină finanțare monetară a deficitelor, potrivit analizei. Frieda propune operațiuni de ancorare a randamentelor pe segmente intermediare ale curbei, activate doar când există stres de finanțare și însoțite de reguli publice de ieșire, astfel încât partea lungă a curbei să continue să transmită semnalul privind inflația și sustenabilitatea fiscală.

Riscul major este ca piețele să interpreteze intervențiile băncilor centrale ca pe o acomodare fiscală. În acel caz, moneda s-ar putea deprecia, factura energetică în monedă locală ar crește, anticipațiile inflaționiste s-ar putea desprinde de țintă, iar banca centrală ar fi forțată să înăsprească politica monetară chiar în timp ce economia încetinește.

Pentru zona euro, analiza indică o combinație între ancorarea relativ mai bună a inflației și riscul de fragmentare între state membre. Banca Centrală Europeană are precedentul programului PEPP, dar presiunile asupra Italiei, Franței sau altor state cu spațiu fiscal limitat pot transforma creșterea randamentelor într-o problemă de transmisie monetară și de sustenabilitate fiscală.

Statele Unite au, potrivit documentului, cea mai largă fereastră de credibilitate, datorită statutului dolarului, poziției mai bune pe energie și tendinței dolarului de a se aprecia în perioade de stres global. Regatul Unit este descris ca economia cu cea mai fragilă poziție, deoarece deprecierea lirei poate amplifica factura energetică, poate agrava deficitul și poate alimenta o nouă vânzare de obligațiuni.

Japonia are un tip diferit de vulnerabilitate, legat de expunerea fizică la importuri de energie și de slăbiciunea yenului. În scenariul analizat, intervențiile valutare pot funcționa ca instrument suplimentar, dar eficiența lor depinde de durata șocului, de credibilitatea combinației dintre banca centrală și Ministerul Finanțelor și de disponibilitatea partenerilor G7 de a coordona măsuri.

Concluzia working paper-ului este că proiectarea politicii contează, dar condițiile inițiale contează mai mult. Coordonarea dintre guverne și bănci centrale poate fi răspunsul cu cele mai mici costuri în interiorul unei ferestre de credibilitate, însă guvernele trebuie să folosească acea perioadă pentru ajustări fiscale structurale, nu pentru amânarea deciziilor dificile.