CEDO constată că instanțele turce nu au motivat suficient o condamnare pentru viol

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că instanțele turce nu au motivat suficient condamnarea lui Güray Gür pentru viol, deoarece nu au explicat modificările esențiale din declarațiile persoanei vătămate. În aceeași cauză, judecătorii au considerat suficientă motivarea condamnării distincte pentru lipsire ilegală de libertate. Hotărârea unanimă, comunicată la 20 octombrie, nu este definitivă și nu reprezintă o achitare. CEDO consideră rejudecarea remediul cel mai potrivit dacă reclamantul o solicită, fără să dispună automat redeschiderea procesului.

Dosarul privește fapte petrecute în august 2006 în zona Istanbulului. O tânără, identificată în hotărâre prin inițialele C.Ö., i-a trimis tatălui său mesaje prin care anunța că fusese răpită. Ulterior, a reclamat că mai mulți bărbați, inclusiv Güray Gür, o lipsiseră de libertate și o supuseseră unor agresiuni sexuale. Ancheta a inclus declarații, examinări medico-legale și date privind comunicațiile, iar trimiterea în judecată a avut loc în mai 2008.

În declarațiile inițiale date jandarmeriei și procurorului, persoana vătămată îl indicase pe reclamant între autorii violului. La audierea din noiembrie 2009, în fața instanței penale din Bakırköy, ea a numit un alt inculpat drept autor al violului și a relatat diferit implicarea celorlalți. Întrebată despre versiunea anterioară, a spus că Güray Gür dorise să întrețină relații sexuale cu ea, dar că refuzase.

La o altă audiere, în februarie 2011, în procesul unui coinculpat judecat de o instanță pentru minori, aceasta a declarat că Güray Gür renunțase la intenția de a întreține relații sexuale cu ea. A precizat că relatarea era mai exactă decât declarațiile precedente, pe care nu le mai susținea. Dosarul coinculpatului a fost ulterior conexat celui în care s-a pronunțat condamnarea, astfel că aceste declarații făceau parte din procedurile examinate de instanța de fond.

La 1 noiembrie 2012, Güray Gür a fost condamnat la opt ani și nouă luni de închisoare pentru viol și la trei ani și nouă luni pentru lipsire ilegală de libertate. Judecătorii au invocat declarațiile, rapoartele medico-legale, datele de comunicații și ansamblul dosarului, dar nu au explicat de ce au preferat versiunea inițială a persoanei vătămate în privința participării sale la viol.

Pentru CEDO, această omisiune privea o întrebare decisivă, nu un detaliu secundar. Declarațiile persoanei vătămate constituiau singura probă care îl implica direct pe reclamant în viol. Raportul biologic nu identificase ADN-ul său în probele examinate, deși dosarul conținea constatări medicale privind leziuni și traumă. Absența ADN-ului nu dovedea nevinovăția, dar schimbările din proba directă trebuiau discutate și explicate în hotărârea de condamnare.

Curtea subliniază că o condamnare poate fi întemeiată pe declarația unui singur martor, inclusiv a victimei unei agresiuni sexuale. Inculpatul trebuie însă să aibă o posibilitate efectivă de a contesta proba, iar instanța să examineze obiecțiile relevante privind fiabilitatea și valoarea acesteia. Judecătorii pot prefera o declarație anterioară uneia ulterioare dacă își justifică alegerea. Hotărârea nu introduce o regulă de neîncredere în victime și nu cere existența unei probe ADN în orice dosar.

Güray Gür a contestat condamnarea invocând contradicțiile dintre declarații și lipsa unor constatări medico-legale care să îl implice direct în viol. Curtea de Casație a menținut condamnările în martie 2016, iar Curtea Constituțională a declarat cererea sa inadmisibilă în decembrie 2018. Niciuna nu a remediat lipsa de motivare identificată de CEDO, care a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil în privința condamnării pentru viol.

Analiza privind lipsirea ilegală de libertate a avut un rezultat diferit. Persoana vătămată afirmase consecvent că fusese ținută împotriva voinței sale, iar mesajele trimise tatălui și constatările medicale susțineau relatarea. Apărarea susținuse că ea rămăsese cu inculpații pentru că nu dorea să ajungă târziu acasă, fără să explice însă mesajele despre răpire și leziunile constatate ulterior. În aceste condiții, CEDO nu a considerat arbitrară sau vădit nerezonabilă preferința instanțelor pentru relatarea sa și nu a constatat o încălcare în privința motivării acestei condamnări.

Constatarea privind violul nu înseamnă că instanța europeană a stabilit că reclamantul fusese condamnat pe nedrept. Curtea precizează că nu poate anticipa rezultatul unui proces desfășurat fără încălcarea Convenției. Observând că dreptul turc permite redeschiderea procedurilor după constatarea unei încălcări de către CEDO, ea consideră o rejudecare conformă garanțiilor procesului echitabil drept remediul cel mai potrivit, dacă reclamantul o solicită. Aceasta presupune procedurile interne aplicabile; hotărârea de la Strasbourg nu anulează automat condamnarea și nu garantează o anumită soluție la rejudecare.

Nu au fost acordate despăgubiri, deoarece reclamantul nu a depus o cerere de satisfacție echitabilă în condițiile procedurale cerute, iar Curtea nu a identificat circumstanțe excepționale pentru acordarea unei sume din oficiu. Lipsa unei plăți nu schimbă constatarea încălcării. Hotărârea a fost pronunțată de o Cameră a Secției a doua și poate fi supusă unei cereri de trimitere la Marea Cameră în termen de trei luni. Ea devine definitivă în condițiile Convenției, fără ca simpla comunicare din 20 octombrie să declanșeze automat o rejudecare națională.