Concedierea scurtă urmată de reangajare lasă pierderi de venit ani întregi, arată date din Austria

O întrerupere scurtă a raportului de muncă urmată de reangajarea la aceeași companie poate lăsa efecte asupra ocupării și veniturilor timp de aproape un deceniu, potrivit unui working paper publicat de Institutul Austriac de Cercetări Economice, WIFO. Pentru anii doi până la zece după începerea slujbei, autorii estimează că lucrătorii care au trecut printr-un asemenea episod au acumulat cu 109 zile mai puțină ocupare, 96 de zile suplimentare de șomaj și venituri totale cu 6.133 de euro mai mici decât grupul comparabil.

Mecanismul analizat trebuie separat de șomajul tehnic sau de Kurzarbeit. În studiul WIFO, contractul încetează, persoana intră cel puțin o zi în șomaj înregistrat și revine la același angajator în cel mult 62 de zile. Rezultatele principale ale cercetării fuseseră prezentate de WIFO și Camera Muncii din Austria Superioară la începutul anului, iar publicarea din septembrie aduce working paper-ul complet, metodologia și estimările detaliate.

Datele provin din registrele austriece de asigurări sociale și ale serviciului public de ocupare și acoperă istoricul locurilor de muncă, veniturilor, episoadelor de șomaj și prestațiilor. Cercetătorii au selectat persoane cu vârste între 25 și 55 de ani care au început un loc de muncă după o perioadă de șomaj între 2013 și 2017 și au exclus industriile în care întreruperile sezoniere sunt o practică normală. Această delimitare este importantă deoarece studiul încearcă să identifice întreruperile asociate fluctuațiilor temporare de cerere, nu ciclurile previzibile ale unor sectoare.

Din cele 252.183 de începuturi de contract analizate inițial, 15.743 au implicat o concediere temporară în primul an urmată de revenirea la același angajator. Pentru comparația finală, autorii au folosit un eșantion potrivit statistic care cuprinde 13.612 cazuri și trei observații comparabile pentru fiecare caz tratat. Potrivirea ține cont de peste 150 de variabile, între care istoricul profesional și salarial, educația, sănătatea, caracteristicile firmei și situația pieței locale a muncii.

Diferențele nu se opresc după revenirea la angajator. După primul an, durata rămasă la compania inițială este în medie de 944 de zile pentru cei care au trecut printr-o concediere temporară, față de 1.201 zile pentru grupul de control, ceea ce înseamnă cu aproximativ 21% mai puțin. Autorii interpretează rezultatul ca indiciu că întreruperea reduce stabilitatea relației de muncă chiar după ce salariatul a fost rechemat.

Pierderea cumulată de 6.133 de euro provine atât din perioadele mai lungi fără loc de muncă, cât și din venituri lunare ușor mai mici atunci când persoanele sunt angajate. Media lunară estimată este de 2.322 de euro pentru grupul afectat și 2.357 de euro pentru cel comparabil, o diferență de aproximativ 1%. Autorii nu găsesc astfel dovezi că riscul de întrerupere ar fi compensat ulterior prin salarii mai mari.

Efectul apare și în finanțele publice. Pe perioada anilor doi până la zece, lucrătorii afectați au primit în medie cu 2.884 de euro mai mult din asigurarea de șomaj, iar statul a încasat cu 1.920 de euro mai puțin din impozitul pe venit și cu 2.369 de euro mai puțin din contribuții sociale. WIFO le descrie drept externalități fiscale ale unui mecanism prin care o parte din costul adaptării companiilor la perioadele cu cerere redusă este transferat către angajat și sistemul de asigurări sociale.

Autorii testează rezultatele prin mai multe variante de eșantion și specificație și spun că efectele rămân stabile. Metoda lor depinde însă de presupunerea că, după controlarea unui număr foarte mare de caracteristici observabile, nu rămân diferențe neobservate care să explice simultan probabilitatea unei concedieri temporare și rezultatele ulterioare pe piața muncii. Din acest motiv, concluziile sunt solide pentru contextul austriac analizat, dar nu pot fi transferate automat altor sisteme de protecție socială și legislații ale muncii.

Contextul instituțional al Austriei contează. Autorii indică costuri relativ reduse ale concedierii, asigurare de șomaj care înlocuiește o parte din venit și contribuții ale angajatorilor care nu cresc în funcție de frecvența cu care o companie generează episoade de șomaj. Ei sugerează că aceste caracteristici pot face întreruperea temporară atractivă pentru angajatori, în timp ce o parte dintre costurile sale pe termen lung rămân la lucrători și la sistemul public.