Datoria Franței ar urca la 121,7% din PIB în 2027, iar Bruegel vede spațiu limitat pentru intervenția BCE

Franța ar urma să încheie 2027 cu o datorie publică echivalentă cu 121,7% din PIB, chiar dacă guvernul reușește reducerea deficitului prevăzută în proiectul de buget pentru anul viitor. Raportul oficial privind datoria publică estimează 119,3% din PIB în 2026 și o nouă creștere în 2027, în timp ce factura dobânzilor ar urca de la 79,2 miliarde EUR la 91,2 miliarde EUR într-un singur an.

Proiectul bugetului francez pentru 2027 prevede un efort de redresare de aproximativ 54 miliarde EUR. Guvernul urmărește să reducă deficitul public de la 5,4% din PIB în 2026 la 5,0% anul viitor, în pofida unei economii care ar crește cu aproximativ 1%. Măsurile nu ar fi însă suficiente pentru a opri imediat creșterea datoriei, deoarece deficitul ar rămâne peste nivelul compatibil cu stabilizarea raportului datorie/PIB.

Raportul Ministerului francez al Finanțelor arată că datoria a ajuns la 115,7% din PIB la sfârșitul lui 2025 și ar continua să crească până în 2027. Guvernul estimează o inversare a tendinței abia începând din 2029, dacă traiectoria bugetară multianuală este respectată.

Presiunea vine și din refinanțarea unei datorii acumulate în perioada dobânzilor foarte scăzute. Pe măsură ce obligațiunile mai vechi ajung la maturitate, statul trebuie să emită titluri noi la randamente mai ridicate, iar costul se transferă treptat asupra întregului stoc de datorie. Cheltuielile cu dobânzile ar crește astfel cu aproximativ 12 miliarde EUR între 2026 și 2027.

Bruegel pornește de la această combinație dintre datorie ridicată, deficit persistent și costuri de finanțare în creștere pentru a analiza ce s-ar întâmpla dacă presiunea asupra obligațiunilor franceze ar deveni mult mai puternică. Autorii, Gene Frieda, Jacob Funk Kirkegaard și Mahmood Pradhan, nu descriu o criză deja declanșată și nu susțin că BCE pregătește o intervenție.

Analiza separă două situații care pot apărea pe piață. Investitorii pot cere randamente mai mari deoarece consideră că deficitul, datoria sau perspectivele de creștere ale Franței justifică un risc mai mare. Presiunea poate însă depăși la un moment dat această reevaluare și poate deveni dezordonată, afectând lichiditatea pieței sau costurile de finanțare ale altor state din zona euro.

Prima situație rămâne în principal o problemă de politică fiscală franceză. BCE nu a creat instrumentele sale de protecție a transmisiei monetare pentru a menține artificial costurile de împrumut ale unui guvern atunci când piețele reacționează la fundamentele economice ale țării.

A doua situație poate intra în domeniul Transmission Protection Instrument, TPI. Banca Centrală Europeană a creat instrumentul în 2022 pentru situații în care apar dinamici de piață nejustificate și dezordonate care amenință transmiterea uniformă a politicii monetare în zona euro.

TPI permite Eurosistemului să cumpere titluri pe piața secundară ale unor state care se confruntă cu deteriorarea condițiilor de finanțare, dacă aceasta nu este justificată de fundamentele economice. Nu există un prag automat al randamentelor sau al diferenței față de obligațiunile germane care să declanșeze intervenția.

Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să evalueze situația pieței și respectarea unor criterii de eligibilitate. Acestea includ conformitatea cu cadrul fiscal european, absența unor dezechilibre macroeconomice severe, sustenabilitatea finanțelor publice și politici macroeconomice solide și sustenabile.

Franța se află într-o procedură de deficit excesiv, dar acest lucru nu exclude automat utilizarea TPI. Cadrul BCE se uită și la respectarea măsurilor corective și la evaluările privind sustenabilitatea datoriei realizate de Comisia Europeană, BCE, Mecanismul European de Stabilitate și Fondul Monetar Internațional.

Bruegel consideră că problema pentru Franța ar apărea tocmai în evaluarea originii presiunii de pe piață. Dacă investitorii cer dobânzi mai mari pentru că datoria continuă să crească, deficitul rămâne ridicat și ajustarea bugetară nu este convingătoare, o parte din majorarea randamentelor poate reflecta riscul fiscal al țării, nu o defecțiune a transmisiei politicii monetare.

Autorii susțin de aceea că Parisul ar trebui să înceapă propriul proces de stabilizare a datoriei înainte ca problema să ajungă la BCE. În scenariul analizat de Bruegel, un buget credibil, controlul cheltuielilor pe termen mediu și reforme capabile să schimbe traiectoria datoriei ar face mai clară diferența dintre presiunea justificată de situația fiscală și o reacție dezordonată a pieței.

Dacă ajustarea începe, iar randamentele continuă să crească într-un ritm care nu mai poate fi explicat prin situația Franței sau presiunea se transmite către alte piețe suverane fără legătură cu fundamentele acestora, argumentul pentru folosirea TPI ar deveni mai apropiat de scopul pentru care instrumentul a fost creat.

Există și o a doua opțiune în arsenalul BCE, Outright Monetary Transactions, OMT, creată în timpul crizei datoriilor suverane din zona euro. Utilizarea OMT presupune însă existența unui program al Mecanismului European de Stabilitate și condiționalitate asociată, ceea ce îl face un instrument foarte diferit din punct de vedere politic și instituțional.

Franța beneficiază în continuare de una dintre cele mai mari și mai lichide piețe de obligațiuni suverane din lume, iar analiza Bruegel nu anticipează dispariția cererii pentru datoria franceză. Riscul descris este o perioadă prelungită în care statul se finanțează la randamente mai mari, iar refinanțarea datoriei transferă treptat aceste costuri în buget.

Creșterea dobânzilor reduce spațiul disponibil pentru alte cheltuieli tocmai în momentul în care guvernul încearcă să corecteze deficitul. Bugetul pentru 2027 prevede deja că factura dobânzilor ajunge la 91,2 miliarde EUR, iar raportul oficial privind datoria estimează că povara dobânzilor pentru toate administrațiile publice ar putea crește de la 2,2% din PIB în 2025 la 3,7% în 2030.

Franța intră astfel în perioada premergătoare alegerilor prezidențiale din 2027 cu o ajustare bugetară începută, dar fără o stabilizare imediată a datoriei. Evoluția randamentelor va depinde de piețele globale, de perspectivele economice și de credibilitatea traiectoriei fiscale pe care Parisul reușește să o mențină după adoptarea bugetului.