Deținuții din Ucraina trebuie să solicite despăgubiri instanțelor naționale înainte de a sesiza CEDO pentru condițiile de detenție

Persoanele care au fost deținute în condiții necorespunzătoare în Ucraina trebuie, în principiu, să utilizeze acțiunea civilă în despăgubire disponibilă în dreptul național înainte de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Într-o hotărâre pronunțată la 15 octombrie 2026, Curtea a decis în unanimitate că mecanismul de compensare dezvoltat de instanțele ucrainene poate constitui un remediu efectiv, în sensul Convenției europene a drepturilor omului. Judecătorii au constatat însă și că opt persoane au fost deținute în condiții contrare interdicției tratamentelor inumane sau degradante, iar despăgubirile acordate unora dintre ele de instanțele naționale au fost atât de reduse încât nu au reparat corespunzător prejudiciul suferit.

Hotărârea pronunțată în cauza Zakutniy și alții împotriva Ucrainei stabilește o distincție între existența unui mecanism național prin care deținuții pot solicita despăgubiri și calitatea despăgubirilor acordate într-un anumit dosar. CEDO a decis că instanțele ucrainene au dezvoltat, prin aplicarea articolelor 1173 și 1174 din Codul civil, o cale juridică suficient de accesibilă și capabilă să examineze plângerile privind condițiile necorespunzătoare de detenție. Această concluzie influențează direct posibilitatea persoanelor afectate de a se adresa Curții de la Strasbourg, deoarece Convenția cere, ca regulă generală, utilizarea căilor interne efective înaintea introducerii unei cereri internaționale.

Cele opt persoane care au sesizat CEDO sunt cetățeni ucraineni care fuseseră deținuți pentru perioade diferite în unități penitenciare ale țării. Reclamanții au invocat supraaglomerarea spațiilor, iluminatul și ventilația insuficiente, instalațiile sanitare necorespunzătoare, expunerea la fumat pasiv, lipsa produselor de igienă, calitatea slabă a alimentației și a lenjeriei de pat, precum și dimensiunile reduse ale spațiilor destinate exercițiilor în aer liber. Aceste circumstanțe trebuie evaluate atât individual, cât și în ansamblu, deoarece efectele mai multor deficiențe materiale pot determina depășirea pragului de gravitate al tratamentului degradant interzis de Convenție.

Înainte de a se adresa Curții Europene, reclamanții au introdus acțiuni civile la instanțele naționale, solicitând compensații pentru prejudiciul moral. Șapte dintre cele opt cereri au fost admise, însă despăgubirile acordate au fost semnificativ mai mici decât cele solicitate și decât sumele stabilite în mod obișnuit de CEDO în cauze ucrainene similare. Cererea celui de-al optulea reclamant a fost respinsă de instanțele naționale.

Pentru judecătorii de la Strasbourg, simpla recunoaștere a existenței unor condiții necorespunzătoare și acordarea unei compensații simbolice sau vădit insuficiente nu înlătură automat calitatea de victimă a persoanei afectate. Atunci când autoritățile naționale constată o încălcare, repararea prejudiciului trebuie să fie corespunzătoare gravității situației. În cele șapte cazuri în care instanțele ucrainene recunoscuseră condițiile improprii, Curtea a considerat că nu existau circumstanțe excepționale care să justifice nivelul foarte scăzut al compensațiilor. Persoanele respective au păstrat, prin urmare, calitatea de victime în sensul articolului 3 al Convenției.

În privința celui de-al optulea reclamant, CEDO a observat că acesta fusese deținut în aceeași unitate și într-o perioadă apropiată de alte trei persoane ale căror condiții de detenție fuseseră recunoscute ca necorespunzătoare. Respingerea cererii sale civile nu împiedica, prin ea însăși, examinarea situației de către Curtea Europeană. După analizarea circumstanțelor individuale și a constatărilor instanțelor interne, judecătorii au stabilit că și acest reclamant fusese supus unor condiții incompatibile cu articolul 3.

În consecință, Curtea a constatat încălcarea interdicției tratamentelor inumane sau degradante. Articolul 3 al Convenției are caracter absolut, ceea ce înseamnă că statul nu poate justifica tratamentele care ating nivelul de gravitate interzis prin invocarea dificultăților bugetare sau administrative. Autoritățile trebuie să asigure condiții de detenție compatibile cu respectarea demnității umane, inclusiv pentru persoanele condamnate penal sau aflate în arest preventiv.

Constatarea privind condițiile materiale de detenție nu a condus însă la concluzia că Ucraina încălcase și articolul 13, referitor la dreptul la un recurs efectiv. CEDO a analizat dacă acțiunea civilă întemeiată pe articolele 1173 și 1174 din Codul civil oferea o posibilitate reală de a obține repararea prejudiciului. Judecătorii au constatat că mecanismul putea fi utilizat de persoanele afectate, nu impunea o sarcină excesivă a probei și permitea instanțelor să examineze efectiv circumstanțele plângerilor.

Un element decisiv îl reprezintă evoluția jurisprudenței ucrainene. CEDO a remarcat progresele realizate de instanțele naționale, în special de Curtea Supremă, în interpretarea Codului civil din 2004 pentru examinarea cererilor privind condițiile de detenție. Potrivit hotărârii, practica judiciară arată o tendință de apropiere de standardele Convenției în ceea ce privește accesibilitatea procedurii și examinarea fondului cererilor. Curtea a considerat, de asemenea, că durata procedurii poate respecta în principiu cerința unui termen rezonabil și că legislația nu stabilește un plafon maxim al despăgubirilor care să împiedice instanțele să acorde sume adecvate.

Problema principală rămasă în acest mecanism este nivelul efectiv al compensațiilor. Deși instanțele ucrainene pot analiza plângerile și dispune repararea prejudiciului, jurisprudența examinată de CEDO arată că unele despăgubiri au fost considerabil inferioare celor acordate pentru încălcări asemănătoare la Strasbourg. Judecătorii europeni au apreciat că această deficiență nu înseamnă automat că mecanismul este inefectiv în toate cazurile viitoare. În lipsa unui plafon legal și având în vedere evoluția practicii judiciare, instanțele naționale dispun de posibilitatea de a acorda despăgubiri mai mari atunci când circumstanțele o justifică.

Această apreciere schimbă modul în care trebuie să procedeze persoanele care au fost deținute în condiții necorespunzătoare și care nu se mai află în asemenea condiții. În principiu, acestea trebuie să utilizeze acțiunea civilă disponibilă în Ucraina înainte de a introduce o cerere la CEDO. Instanța europeană poate fi sesizată ulterior, în condițiile Convenției, atunci când reclamantul consideră că remediul intern nu a oferit repararea necesară. Hotărârea nu stabilește că orice sumă acordată în Ucraina este suficientă și nici că simpla existență a unei acțiuni civile exclude automat examinarea oricărei plângeri la Strasbourg.

Curtea a acordat celor opt reclamanți despăgubiri pentru prejudiciul moral cuprinse între 5.000 și 20.397 de euro. Patru dintre ei au primit suplimentar sume între 500 și 2.900 de euro pentru cheltuieli de judecată. Aceste valori reprezintă compensațiile stabilite de CEDO în cauzele examinate, fără a constitui un barem general aplicabil tuturor persoanelor deținute în condiții similare. Stabilirea unei despăgubiri depinde de circumstanțele individuale, gravitatea încălcării și celelalte criterii utilizate de Curte.

Dosarul se înscrie într-o problemă structurală identificată anterior în sistemul penitenciar ucrainean. În hotărârea-pilot Sukachov împotriva Ucrainei, pronunțată în ianuarie 2020, CEDO constatase deficiențe sistemice ale condițiilor de detenție și indicase necesitatea unor măsuri generale pentru reducerea supraaglomerării și îmbunătățirea condițiilor materiale. Hotărârea din octombrie 2026 arată că autoritățile ucrainene nu au adoptat încă suficiente măsuri legislative și administrative pentru a rezolva aceste probleme.

Recunoașterea eficienței mecanismului civil de compensare nu echivalează, așadar, cu o constatare că penitenciarele ucrainene respectă în prezent toate standardele europene. Acțiunile în despăgubire urmăresc repararea prejudiciilor deja suferite, în timp ce măsurile preventive trebuie să împiedice continuarea sau repetarea detenției în condiții degradante. CEDO a precizat că noua sa hotărâre privește remediul compensatoriu și nu modifică obligațiile rezultate din hotărârea-pilot anterioară privind prevenirea încălcărilor.

Distincția dintre cele două tipuri de remedii are consecințe practice. Pentru o persoană care se află în continuare în condiții incompatibile cu Convenția, despăgubirea acordată ulterior nu rezolvă problema imediată a detenției. Sunt necesare mijloace prin care încălcarea să înceteze sau condițiile să fie îmbunătățite. Pentru persoana care a părăsit deja unitatea sau nu mai este supusă condițiilor reclamate, compensarea financiară poate constitui mecanismul principal de reparare a prejudiciului. Hotărârea analizată de Curte privește această a doua categorie de situații.

Decizia din 15 octombrie a fost pronunțată de o cameră formată din șapte judecători și nu este încă definitivă. Potrivit Convenției, părțile pot solicita, în termen de trei luni de la pronunțare, trimiterea cauzei la Marea Cameră. Un complet de cinci judecători decide dacă cererea justifică o nouă examinare. Dacă solicitarea este respinsă sau dacă nu este formulată în termen, hotărârea devine definitivă potrivit regulilor aplicabile. După definitivare, executarea hotărârii este supravegheată de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei.

Pentru Ucraina, hotărârea confirmă posibilitatea utilizării actualului mecanism civil de despăgubire și necesitatea continuării îmbunătățirii practicii instanțelor naționale, în special privind cuantumul compensațiilor. Rămâne separată obligația de a remedia deficiențele structurale ale condițiilor de detenție identificate anterior de CEDO. Ambele aspecte sunt relevante pentru capacitatea sistemului judiciar și penitenciar ucrainean de a asigura protecția drepturilor persoanelor private de libertate.