Doar 8% din veniturile ETS cheltuite de state au putut fi identificate ca sprijin direct pentru decarbonizarea industriei

Statele membre folosesc o parte redusă din veniturile generate de piața europeană a carbonului pentru transformarea fabricilor care produc o mare parte din emisiile industriale. Din aproximativ 53 de miliarde de euro cheltuite între 2021 și 2024, numai 4 miliarde, echivalentul a 8%, au putut fi identificate clar ca sprijin direct pentru decarbonizarea industriei, potrivit unei analize a Institutului Jacques Delors.

Sistemul UE de comercializare a certificatelor de emisii, cunoscut drept ETS, obligă aproximativ 10.000 de centrale, fabrici și alte instalații să dețină câte un certificat pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă.

Numărul certificatelor disponibile scade în timp, ceea ce ar trebui să crească prețul poluării și să determine companiile să investească în tehnologii cu emisii mai reduse. Instalațiile acoperite de sistem generează aproximativ 40% din emisiile de gaze cu efect de seră ale Uniunii Europene.

Prețul carbonului s-a stabilizat în jurul valorii de 70 de euro pe tonă în 2026. Sistemul a contribuit la reducerea cu aproximativ 50% a emisiilor instalațiilor staționare între 2008 și 2025, dar rezultatele diferă puternic între producerea electricității și industrie.

Aproape trei sferturi din reducerea totală a emisiilor a venit din sectorul energetic. Emisiile industriale au scăzut cu aproximativ 21%, iar în mai multe sectoare reducerea a fost legată de diminuarea producției sau de îmbunătățiri limitate ale eficienței, fără transformarea completă a proceselor.

Între 2020 și 2023, producția europeană a scăzut cu aproximativ 20% în industria cimentului, cu 15% în celuloză și hârtie și cu 10% în industria chimică. Această ultimă ramură a înregistrat și închideri importante de fabrici.

Pentru multe industrii, tehnologiile necesare unei reduceri ample a emisiilor sunt încă prea scumpe sau nu dispun de infrastructura necesară. Industria chimică are nevoie de hidrogen cu emisii reduse și de captarea și stocarea carbonului, iar siderurgia bazată pe cuptoare electrice necesită cantități mari de electricitate cu emisii scăzute.

Institutul Jacques Delors susține că prețul carbonului nu poate determina singur aceste investiții. Companiile au nevoie și de energie accesibilă, infrastructură, contracte pe termen lung, autorizații mai rapide și sprijin financiar pentru costurile inițiale.

În același timp, modul în care au fost distribuite certificatele gratuite a redus presiunea asupra industriei. Între 2012 și 2022, certificatele acordate gratuit au avut o valoare estimată la 127 de miliarde de euro.

În 15 sectoare, printre care siderurgia, rafinăriile, cimentul și petrochimia, companiile au primit între 2008 și 2019 mai multe certificate gratuite decât emisiile lor verificate. Profiturile rezultate din surplus sunt estimate între 26 și 46 de miliarde de euro.

Situația s-a redus, dar nu a dispărut. În 2025, industriile cimentului și varului, siderurgia și sectorul celulozei și hârtiei încă primeau, în ansamblu, mai multe certificate gratuite decât aveau nevoie.

Trei dintre cei mai mari producători europeni de oțel, ArcelorMittal, Thyssenkrupp și Voestalpine, au primit certificate gratuite evaluate la 25,73 miliarde de euro între 2021 și 2025, dar au angajat aproximativ 3,2 miliarde din capitalul propriu pentru investiții de decarbonizare, potrivit datelor citate în analiză.

Autorii consideră că această diferență susține introducerea unor condiții mai stricte. Companiile ar putea continua să primească certificate suplimentare numai dacă investesc o valoare echivalentă în schimbarea proceselor industriale și obțin reduceri măsurabile ale emisiilor.

România, Cehia, Grecia și Polonia au susținut în mai 2026 o abordare asemănătoare. Cele patru state au propus ca eventualele certificate suplimentare să fie acordate companiilor care prezintă planuri de reducere a emisiilor și reinvestesc în proiecte de decarbonizare sau infrastructură energetică din UE o sumă echivalentă cu valoarea cotelor primite.

Aceste condiții ar transforma certificatele gratuite dintr-un mecanism automat de protecție într-un sprijin legat de investiții. Rămâne de stabilit dacă firmele ar trebui să demonstreze investițiile înainte de primirea cotelor sau ar putea primi certificatele mai întâi și îndeplini obligațiile ulterior.

Reducerea certificatelor gratuite a început în sectoarele acoperite de mecanismul UE de ajustare a carbonului la frontieră, printre care aluminiul, cimentul, îngrășămintele, hidrogenul, fierul și oțelul. Conform regulilor actuale, eliminarea lor ar trebui finalizată până în 2034.

Mai multe state, între care România, Italia, Polonia, Grecia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Croația, Slovacia și Austria, susțin prelungirea certificatelor gratuite după 2034 și o reducere mai lentă a acestora.

Danemarca, Finlanda și Țările de Jos se opun prelungirii și cer păstrarea unui semnal puternic al prețului carbonului. Companiile care au investit deja în tehnologii curate avertizează că protejarea îndelungată a competitorilor poate recompensa întârzierea și slăbi rentabilitatea proiectelor cu emisii reduse.

Documentul susține că problema centrală nu este numai numărul certificatelor gratuite, ci și utilizarea veniturilor obținute de state prin vânzarea certificatelor la licitație.

ETS a generat aproximativ 153 de miliarde de euro în perioada 2021-2024. Aproximativ 112 miliarde, reprezentând 74% din total, au intrat în bugetele statelor membre.

Alte 21 de miliarde de euro au mers către Fondul pentru modernizare, aproape 10 miliarde către Fondul pentru inovare, iar aproximativ 8 miliarde au finanțat Mecanismul de redresare și reziliență.

Analiza exclude Germania și Țările de Jos din comparația cheltuielilor naționale. Germania folosește un Fond pentru climă și tranziție în care veniturile ETS sunt combinate cu alte resurse, iar Țările de Jos raportează cheltuieli climatice generale fără să identifice separat utilizarea veniturilor din carbon.

În celelalte state analizate au fost cheltuite aproximativ 53 de miliarde de euro. Numai 4 miliarde, adică 8%, au putut fi identificate drept finanțare directă pentru reducerea emisiilor industriale.

Optsprezece state au raportat o formă de sprijin ETS pentru industrie. În zece dintre ele, banii au fost utilizați exclusiv pentru compensarea costurilor indirecte ale carbonului, în valoare totală de aproximativ 3,5 miliarde de euro.

Compensațiile sunt acordate companiilor care consumă multă electricitate și sunt afectate de includerea costului carbonului în prețul energiei. Ele pot proteja temporar competitivitatea, dar nu schimbă procesul de producție și nu reduc dependența de combustibili sau materii prime cu emisii ridicate.

Doar Danemarca, Suedia și Ungaria apar în analiză ca state care folosesc veniturile ETS în principal pentru decarbonizare industrială directă. Danemarca finanțează demonstrarea unor tehnologii energetice verzi, Suedia sprijină cercetarea pentru reducerea emisiilor de proces, iar Ungaria a raportat proiecte bazate pe hidrogen.

Graficul privind sprijinul acordat industriei plasează România la aproximativ 21% din veniturile ETS cheltuite, dar aproape întreaga sumă este reprezentată de compensarea costurilor indirecte, nu de investiții directe în noi procese industriale. Autorii avertizează că datele naționale nu sunt complet comparabile și că sistemele de raportare diferă.

Pentru a schimba distribuția banilor, Institutul Jacques Delors recomandă ca minimum 25% și, de preferință, o treime din veniturile ETS să fie rezervate decarbonizării industriei.

Obligația ar urma să se aplice statelor în care instalațiile industriale generează peste 5% din emisiile industriale ETS ale UE: Germania, Spania, Italia, Franța, Polonia, Țările de Jos, Belgia și Austria.

La un preț conservator de 80 de euro pentru tona de carbon, măsura ar direcționa între 4 și 6 miliarde de euro anual către transformarea industriei în perioada 2027-2030.

Această sumă anuală ar fi comparabilă cu totalul finanțării industriale directe identificate pentru întreaga perioadă 2021-2024. Ar acoperi însă numai o parte din necesar.

Investițiile necesare pentru decarbonizarea industriei europene sunt estimate la aproximativ 500 de miliarde de euro între 2025 și 2040, adică aproximativ 33 de miliarde anual.

Autorii propun și folosirea certificatelor gratuite viitoare drept garanție pentru împrumuturi. Certificatele care urmează să fie primite de anumite companii între 2026 și 2030 ar putea garanta credite acordate de băncile naționale de investiții.

Firmele selectate ar trebui să investească întreaga valoare estimată a certificatelor în decarbonizarea proceselor, în baza unui plan cu obiective obligatorii. Banii ar fi eliberați în tranșe, numai după verificarea reducerilor de emisii.

Condițiile ar putea include semnarea unui contract pe termen lung pentru electricitate curată, reducerea consumului de combustibili fosili fără o scădere importantă a producției și contribuția companiei cu capital privat egal cu sprijinul public.

Dacă proiectele sau reducerile de emisii nu sunt realizate, plățile ar fi oprite. Modelul este inspirat de un sistem francez în care sprijinul anual depinde de performanța de decarbonizare verificată.

Cea mai amplă propunere este mobilizarea în avans a cel puțin 100 de miliarde de euro din veniturile viitoare ale ETS. Banca Europeană de Investiții ar împrumuta statele, iar creditele ar fi rambursate ulterior din veniturile obținute prin vânzarea certificatelor.

Mecanismul ar permite finanțarea imediată a proiectelor fără emiterea unei datorii comune a Uniunii Europene. Cei 100 de miliarde de euro ar putea fi combinați cu instrumentele europene deja anunțate, inclusiv un accelerator de investiții de 30 de miliarde și viitoarea Bancă pentru decarbonizare.

Propunerile apar înaintea revizuirii sistemului ETS, una dintre principalele negocieri europene privind clima și competitivitatea industrială. Autorii consideră că reforma poate păstra un preț al carbonului suficient de puternic pentru companiile care au investit deja, oferind simultan finanțare condiționată sectoarelor care nu pot încă suporta singure costurile transformării.

Documentul este un policy paper al Institutului Jacques Delors și nu reprezintă o propunere legislativă a Comisiei Europene. Rezervarea veniturilor, folosirea cotelor drept garanție și mobilizarea anticipată a celor 100 de miliarde de euro ar necesita decizii la nivel european și național.