Europa a păstrat Statele Unite implicate în Ucraina prin concesii față de Trump, dar și-a amânat propria autonomie

Strategia liderilor europeni de a evita confruntarea directă cu Donald Trump a reușit să mențină Statele Unite implicate într-o măsură limitată în sprijinirea Ucrainei, potrivit unei analize publicate de Carnegie Europe. Rezultatul nu este o victorie decisivă pentru Kyiv și nici o Europă capabilă să acționeze singură, dar situația militară și relația transatlantică ar fi putut fi mult mai grave în lipsa acestei abordări.

Analiza semnată de Rym Momtaz pornește de la relația dificilă dintre administrația Trump, Ucraina și aliații europeni. După revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, mai mulți lideri europeni au ales să evite confruntarea publică și să îi acorde președintelui american vizibilitate, recunoaștere și concesii politice.

Această abordare a fost criticată drept umilitoare și lipsită de ambiție. Liderii europeni au continuat însă să o folosească deoarece posibilitățile lor de acțiune erau limitate de dependența de armamentul, informațiile și capacitățile militare americane.

Carnegie Europe descrie obiectivele urmărite de europeni drept modeste. Primul a fost ca Ucraina să poată continua războiul, chiar dacă sprijinul disponibil nu era suficient pentru a garanta o victorie militară decisivă. Al doilea a fost menținerea unui nivel minim de implicare americană în apărarea Europei.

Strategia nu a urmărit să demonstreze Washingtonului, printr-un raport de forțe mai echilibrat, că sprijinirea Europei servește intereselor americane. Ea a acceptat situația în care Statele Unite dețineau cea mai mare putere de negociere, iar Europa avea nevoie de timp pentru a-și suplini vulnerabilitățile.

Potrivit analizei, acest realism a contribuit la salvarea unor vieți în Ucraina și a împiedicat destrămarea rapidă a alianței transatlantice. Rezultatul rămâne limitat: Ucraina continuă să reziste, iar Statele Unite nu s-au retras complet, însă Europa nu a dobândit capacitatea de a decide singură evoluția conflictului.

Unitatea europeană în privința Ucrainei a fost mai solidă decât în alte dosare de politică externă. Statele membre au folosit instrumente deja existente, precum Instrumentul European pentru Pace, și au creat mecanisme noi pentru finanțarea Kyivului.

Analiza menționează împrumutul de sprijin pentru Ucraina în valoare de 90 de miliarde de euro, convenit la Consiliul European din decembrie 2025. Un alt instrument este Prioritized Ukraine Requirements List, cunoscut sub acronimul PURL, prin care aliații europeni finanțează achiziția de echipamente americane prioritare pentru armata ucraineană.

Aceste instrumente nu ar fi fost suficiente fără menținerea unei forme de implicare a Washingtonului. Ucraina depinde în continuare de sisteme, muniții și capacități pe care industria europeană nu le poate furniza la viteza și în cantitatea necesare.

Relația dintre Donald Trump și președintele ucrainean Volodîmîr Zelenski s-a deteriorat puternic după confruntarea publică de la Casa Albă. Liderii Franței, Germaniei, Italiei și Regatului Unit, alături de reprezentanții Comisiei Europene și NATO, l-au însoțit ulterior pe Zelenski la o nouă reuniune la Washington.

Carnegie Europe consideră că prezența coordonată a liderilor europeni și evitarea unei confruntări directe cu Trump au contribuit la limitarea rupturii. Analiza indică drept semn al schimbării întâlnirea dintre Trump și Zelenski la summitul NATO din Ankara, descrisă în relatările disponibile drept mai bună decât precedentele contacte.

Washingtonul și Kyivul lucrează și la acorduri pentru producția sub licență a dronelor și rachetelor Patriot. Acest tip de acord ar permite fabricarea unor echipamente în afara liniilor americane existente, fără ca Statele Unite să renunțe la controlul asupra tehnologiei.

Analiza observă și că înțelegerile discutate de Trump și Vladimir Putin la summitul din Anchorage din 2025 nu au devenit baza proceselor diplomatice ulterioare. Autorul consideră că europenii au reușit astfel să evite impunerea rapidă a unui cadru negociat fără participarea lor și fără garanții suficiente pentru Ucraina.

Rezultatul nu este atribuit exclusiv strategiei europene. Putin ar fi supraestimat disponibilitatea lui Trump de a accepta pozițiile Rusiei și nu ar fi folosit eficient relația cu administrația americană.

În același timp, forțele ucrainene au rezistat mai bine decât anticipau numeroși observatori. Capacitatea Ucrainei de a continua lupta a oferit liderilor europeni timp și argumente pentru menținerea sprijinului occidental.

Diferența față de perioadele anterioare este că deferența politică a fost însoțită de contribuții financiare mai mari. În ultimul an al administrației Biden, Europa furniza deja peste jumătate din ajutorul militar și nemilitar destinat Ucrainei.

După ce fondurile pentru Ucraina aprobate în timpul administrației Biden s-au epuizat, iar administrația Trump nu a cerut Congresului înlocuirea lor, statele europene au acoperit o parte din deficit.

În 2025, ajutorul militar european pentru Ucraina a crescut cu 67%, potrivit cifrelor citate în analiză. Sprijinul financiar și umanitar a crescut cu 59%, iar valoarea totală alocată a ajuns la 73 de miliarde de euro.

Aceste cifre indică o schimbare a repartizării costurilor. Statele europene nu au preluat toate funcțiile îndeplinite anterior de Statele Unite, dar au furnizat o parte mai mare din finanțarea necesară continuării apărării Ucrainei.

Prin PURL, Europa plătește pentru echipamente americane pe care Ucraina le solicită cu prioritate. Până în mai 2026, contribuțiile europene către industria de apărare a Statelor Unite prin acest mecanism ajunseseră la 4,8 miliarde de euro.

Acest aranjament reprezintă un schimb implicit. Europenii contribuie financiar la industria americană, iar Ucraina își păstrează accesul la arme și muniții care nu pot fi înlocuite rapid cu produse europene.

Mecanismul răspunde unei urgențe militare, dar reduce banii disponibili pentru extinderea capacității industriale europene. Fiecare comandă plasată în Statele Unite rezolvă o nevoie imediată a Ucrainei, fără să creeze automat o nouă linie de producție în Europa.

Industria americană este și ea solicitată de alte priorități internaționale. Dacă oferta Statelor Unite devine mai limitată, Europa poate descoperi că a finanțat producția americană fără să își fi construit suficient de repede propria alternativă.

Ajutorul acordat Ucrainei a redus și posibilitatea statelor europene de a interveni financiar și militar în alte regiuni. Analiza menționează în special Africa și Orientul Mijlociu, unde resursele și atenția strategică disponibile au fost diminuate.

Aceste costuri sunt prezentate drept alegeri inevitabile. Ucraina reprezintă cea mai imediată problemă de securitate pentru continent, iar reducerea sprijinului ar fi putut conduce la o situație militară mult mai gravă.

Strategia a demonstrat că statele europene pot rămâne mai unite decât anticipau Rusia și, într-o măsură mai mică, China. Ele au continuat să sprijine Ucraina chiar în condițiile unei administrații americane ostile unei părți din obiectivele lor.

Unele guverne au început în paralel să reducă dependența de Statele Unite în proiecte pe termen lung. Analiza oferă drept exemplu infrastructura de cloud computing, unde controlul tehnologic și accesul la date au devenit componente ale autonomiei strategice.

Progresele nu sunt suficiente pentru a transforma Europa într-un actor capabil să decidă singur rezultatul unui conflict de amploarea războiului din Ucraina. Continentul rămâne dependent de Statele Unite pentru apărare antiaeriană, informații, comandă, transport strategic și alte capacități.

Timpul câștigat prin strategia față de Trump poate fi folosit pentru construirea acestor capacități. Acest rezultat depinde însă de apariția unei viziuni comune asupra amenințărilor, priorităților și finanțării.

Statele europene trebuie să convină ce pericole trebuie tratate mai întâi și câți bani vor aloca pe parcursul mai multor cicluri bugetare. O extindere industrială reală nu poate fi realizată prin comenzi izolate și fonduri anuale imprevizibile.

Analiza avertizează că noile coaliții europene pentru Ucraina, protejarea navigației prin Strâmtoarea Hormuz și apărarea împotriva rachetelor balistice pot rămâne structuri de consultare dacă nu primesc misiuni, finanțare și capacități clare.

Europa trebuie să decidă și în ce măsură dorește să reducă dependența de Statele Unite. Autonomia completă ar necesita investiții foarte mari și ani de dezvoltare, iar păstrarea dependenței actuale lasă continentul vulnerabil la schimbările politice de la Washington.

Divergențele dintre state nu au dispărut. Franța, Germania, Regatul Unit și alte țări au tradiții strategice diferite, percep amenințările în mod diferit și nu acordă aceeași prioritate tuturor regiunilor.

Posibilele schimbări politice din Franța, Germania și Regatul Unit pot face un acord pe termen lung și mai dificil. Noile guverne pot modifica bugetele, angajamentele militare și raportarea la Statele Unite.

Comportamentul public al lui Trump față de aliați poate consuma în continuare atenția liderilor europeni și poate produce diviziuni. Fiecare conflict verbal obligă guvernele să gestioneze relația politică imediată, în loc să se concentreze pe construirea capacităților necesare.

Concluzia analizei este că strategia europeană a produs beneficii reale, dar limitate. A împiedicat un scenariu mai grav pentru Ucraina și a păstrat o formă de cooperare transatlantică, fără să transforme Europa într-o putere militară independentă.

Rezultatul pe termen lung va depinde de modul în care europenii folosesc timpul cumpărat. Fără investiții industriale susținute și o cultură strategică comună, deferența față de Trump poate rămâne o metodă temporară de gestionare a dependenței, nu începutul ieșirii din aceasta.