Europa ar putea funcționa cu mai multe niveluri de integrare, servicii publice comune și un rol central pentru Ucraina și Republica Moldova

Uniunea Europeană ar trebui să accepte că toate statele membre nu vor avansa întotdeauna în același ritm și să construiască formule prin care grupurile de țări dispuse să coopereze mai profund să poată acționa fără a destrăma proiectul comun, potrivit unui raport Carnegie Europe. Propunerile merg de la integrarea diferențiată și aderarea în etape până la un serviciu public european pentru tineri, universități comune, adunări permanente ale cetățenilor și transformarea Ucrainei și Republicii Moldova din periferii ale continentului în piloni ai securității și rezilienței europene.

Raportul „Europe from Scratch: Visions for a New European Order” reunește contribuțiile a unsprezece experți cărora Carnegie Europe le-a cerut să imagineze cum ar putea fi construită cooperarea europeană dacă structurile actuale nu ar limita de la început opțiunile disponibile.

Exercițiul nu propune desființarea imediată a Uniunii Europene și înlocuirea acesteia cu o singură formulă. Autorii examinează principii și modele diferite pentru o Europă capabilă să răspundă mai rapid problemelor de securitate, economice, tehnologice și democratice.

Punctul de plecare este diferența dintre apelurile repetate la reformă și schimbările instituționale limitate realizate în practică. După criza zonei euro, Brexit, migrația din a doua jumătate a anilor 2010, pandemia și invazia Rusiei în Ucraina, liderii europeni au cerut de mai multe ori transformarea proiectului european.

Structura de bază a UE a rămas însă apropiată de cea stabilită prin Tratatul de la Lisabona. Uniunea continuă să combine deciziile luate în comun de instituții europene cu domenii în care guvernele naționale păstrează controlul și pot bloca acțiunea colectivă.

Această combinație permite statelor să rămână împreună, dar încetinește deciziile în momentele în care interesele lor diferă. Experiența ultimilor ani a arătat că unul sau două guverne pot întârzia sancțiuni, ajutor financiar, măsuri de politică externă sau reforme ale Uniunii.

Problema s-ar putea amplifica prin extindere. O Uniune cu peste 30 de membri ar reuni economii, sisteme politice și percepții asupra securității și mai diferite decât cele existente.

Mai mulți autori consideră că răspunsul nu trebuie să fie obligarea tuturor statelor să participe la fiecare politică în același mod. Ei propun recunoașterea integrării diferențiate drept o caracteristică normală a proiectului european.

Modelul există deja. Nu toate statele UE folosesc moneda euro, iar spațiul Schengen a inclus pentru perioade diferite state membre și țări din afara Uniunii. Cooperarea în apărare, justiție și afaceri interne s-a dezvoltat de asemenea prin formule cu participare variabilă.

Frank Schimmelfennig propune ca această practică să primească un cadru clar în tratatele europene. Statele care vor să avanseze într-un domeniu ar trebui să poată forma un grup fără ca o țară neparticipantă să blocheze inițiativa.

Un asemenea mecanism ar trebui să stabilească numărul minim de participanți, obligația de transparență și posibilitatea ca alte țări să se alăture ulterior. Statele care consideră că o formulă diferențiată le încalcă drepturile ar trebui să o poată contesta în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Aceleași reguli ar trebui să împiedice grupurile de state să construiască acorduri paralele care subminează instituțiile europene sau piața unică. Obiectivul este flexibilitatea în interiorul unei ordini juridice comune, nu fragmentarea în organizații concurente.

Schimmelfennig propune și o procedură prin care statele să se poată retrage din anumite forme de integrare fără a părăsi complet Uniunea. Posibilitatea ar fi limitată la domeniile în care participarea nu este deja uniformă pentru toate statele.

În sens invers, țările care nu respectă regulile unei politici comune ar putea fi suspendate din structura respectivă. Asemenea mecanisme există deja în anumite forme de cooperare în apărare și ar putea fi extinse.

Janis Emmanouilidis merge mai departe și descrie trei niveluri posibile de acțiune. Primul ar folosi mai intens instrumentele existente ale UE, precum cooperarea consolidată între un grup de state.

Al doilea ar fi o „avangardă supraguvernamentală deschisă”, formată din țări dispuse să coopereze în afara tratatelor actuale atunci când regulile UE nu permit progresul. Structura ar rămâne deschisă tuturor membrilor care acceptă obligațiile și ar trebui să păstreze compatibilitatea cu dreptul european.

Această avangardă ar putea fi folosită în apărare, achiziții comune, capacitate industrială și răspuns la agresiuni. Ar putea include și state din afara UE, precum Regatul Unit, Norvegia, Ucraina sau alte țări cu interese și valori apropiate.

Formula nu ar trebui să devină o organizație permanentă concurentă cu Uniunea. Proiectele dezvoltate în afara tratatelor ar urma să fie integrate în cadrul UE atunci când condițiile politice permit acest lucru.

A treia opțiune, prezentată drept soluție de ultimă instanță, ar fi crearea unei noi entități supranaționale de către un nucleu de state. Aceasta ar avea instituții comune cu puteri executive și legislative, decizii luate prin majoritate și resurse fiscale proprii.

Un asemenea nucleu federal ar deveni relevant numai dacă blocajele din UE ar deveni permanente și dacă mai multe guverne ar încerca activ să inverseze integrarea. Autorul subliniază însă riscurile: instituții duplicate, noi granițe politice în Europa și tensiuni între participanți și neparticipanți.

Elena Lazarou propune o altă formă de flexibilitate, numită „LEGO Europe”. În acest model, toate statele ar continua să stabilească împreună direcția politică generală, dar aplicarea deciziilor ar fi împărțită în module la care țările participă în funcție de capacitate și interes.

Sprijinul pentru Ucraina ar putea fi organizat, de exemplu, prin module distincte pentru pregătire militară, furnizarea echipamentelor, energie, infrastructură și reconstrucție. Fiecare modul ar avea reguli, participanți, resurse și obiective stabilite dinainte.

Odată adoptată decizia politică, modulul ar putea fi activat fără reluarea tuturor negocierilor. State din afara UE ar putea participa la proiectele în care există interese comune.

Ucraina ar putea intra înainte de aderare în modulele privind securitatea, energia și infrastructura digitală. Regatul Unit și Norvegia ar putea participa la anumite proiecte de politică externă sau apărare fără a deveni membre ale Uniunii.

Raportul analizează și schimbarea procesului de aderare. Teona Giuashvili propune un sistem în trei etape care să ofere beneficii concrete înainte de aderarea deplină.

În prima etapă, un stat candidat care a consolidat democrația și statul de drept, și-a aliniat politica externă și a avansat în capitolele tehnice ar putea primi statutul de membru asociat. Acesta nu ar avea reprezentanți în instituțiile UE, dar ar beneficia de mai multe fonduri și de recunoașterea unui parcurs ireversibil către aderare, atât timp cât reformele continuă.

A doua etapă ar fi statutul de nou membru în tranziție. Țara ar primi majoritatea drepturilor apartenenței la UE, dar nu ar avea imediat drept de veto și ar putea intra treptat în unele politici.

După o perioadă stabilită și după îndeplinirea integrală a regulilor, statul ar trece automat la calitatea de membru cu drepturi complete. Modelul urmărește să ofere rezultate politice mai devreme și să reducă riscul ca un singur guvern să blocheze ani întregi integrarea unei țări candidate.

Frank Schimmelfennig avertizează însă că aderarea în etape nu trebuie să creeze membri permanenți de rang secund. Condițiile pentru obținerea tuturor drepturilor trebuie să fie clare, evaluate periodic de Comisie și aplicate prin decizii care nu pot fi blocate arbitrar de un singur stat.

Raportul nu limitează reconstrucția Europei la instituții și proceduri. Mai multe contribuții susțin că o cooperare mai profundă nu poate funcționa fără legături sociale mai puternice între cetățeni.

Erik Jones argumentează că Europa nu este în primul rând o problemă de proiectare instituțională. Chiar și cele mai bune reguli vor funcționa slab dacă oamenii nu cred în ele și nu consideră că aparțin aceleiași comunități politice.

El propune extinderea programelor de schimb către elevii din învățământul secundar și o distribuire mai variată a destinațiilor. Contactul direct dintre persoane din regiuni diferite ar trebui să devină o experiență mai comună, nu un privilegiu limitat la studenții universitari.

Jones propune și prezentarea mai clară a legăturilor economice dintre state. Produsele ar putea avea etichete care arată ce țări europene au contribuit la componente, finanțare, producție și distribuție.

Companiile ar putea indica procentul de conținut sau cooperare europeană, astfel încât cetățenii să vadă cum piața internă conectează economiile și locurile de muncă.

Autorul recomandă concentrarea asupra unor beneficii concrete și ușor de înțeles. Eliminarea tarifelor de roaming este prezentată drept exemplu de măsură aparent tehnică, dar care a schimbat percepția cetățenilor asupra utilității UE.

Daniel Baer propune un serviciu public european pentru persoanele între 18 și 26 de ani. Participanții ar petrece șase luni sau un an într-o altă țară europeană, lucrând într-un serviciu civil, umanitar sau eventual militar.

Programul ar urmări ca tinerii să lucreze împreună și să cunoască o societate diferită de cea în care s-au născut. Statele candidate ar putea participa voluntar, pentru a construi legături sociale înainte de aderare.

Baer propune și o rețea publică europeană de universități, școli tehnice și institute de cercetare finanțate din bugetul UE și deschise tuturor cetățenilor europeni.

În loc ca fiecare stat să încerce să construiască separat infrastructuri costisitoare pentru cercetare biomedicală, inteligență artificială sau alte domenii avansate, instituțiile comune ar putea concentra resurse și oferi acces pe întregul continent.

O altă propunere este crearea unor instituții media publice europene. Acestea ar putea colabora cu redacții naționale și locale, produce conținut pentru publicul european și oferi o alternativă în spațiul informațional afectat de propagandă, interferențe externe și materiale generate automat.

Baer susține și extinderea educației în limba engleză ca limbă comună suplimentară, fără înlocuirea limbilor naționale. Argumentul este că elitele politice și economice comunică deja în engleză, în timp ce o mare parte a populației rămâne în afara conversației europene comune.

Mai multe contribuții cer și o implicare directă mai mare a cetățenilor în luarea deciziilor. Kalypso Nicolaidis imaginează o adunare permanentă a cetățenilor europeni, ai cărei membri ar fi selectați aleatoriu, iar o treime ar fi înlocuită anual.

Adunarea nu ar rămâne la Bruxelles, ci s-ar reuni în orașe și regiuni diferite. Ea ar conecta dezbaterile locale, ar analiza politicile europene și ar obliga instituțiile să răspundă recomandărilor.

Scopul nu ar fi înlocuirea Parlamentului European sau a alegerilor. Participarea deliberativă și reprezentarea electorală ar funcționa împreună, iar implicarea cetățenilor nu s-ar limita la consultări ocazionale fără efect.

Hendrik Nahr propune o structură europeană cu mai multe camere. Una ar reprezenta statele, alta regiunile, alta cetățenii aleși, iar o a patra ar include forme permanente de participare directă.

Competențele ar putea fi distribuite în funcție de domeniu, astfel încât persoanele și teritoriile cel mai direct afectate de o decizie să participe efectiv la adoptarea ei.

Propunerea răspunde percepției că instituțiile UE sunt greu de înțeles și că responsabilitatea pentru decizii este dificil de identificat. Într-o structură reorganizată, cetățenii ar trebui să poată afla cine a luat o decizie, prin ce mandat și cum poate fi schimbată.

Nahr susține și construirea unei uniuni democratice digitale europene. Europa ar trebui să dezvolte propriile ecosisteme tehnologice, să reducă dependențele externe și să includă drepturile și valorile democratice în proiectarea tehnologiilor, nu numai în regulile aplicate după apariția lor.

Instrumentele digitale ar putea susține consultări permanente, transparența și o sferă publică europeană. Traducerea automată și platformele transfrontaliere ar putea permite circulația informațiilor între spațiile media naționale fără eliminarea diversității lingvistice.

Raportul acordă un rol important țărilor din afara nucleului occidental al UE. Teona Giuashvili propune transformarea Comunității Politice Europene într-o platformă mai operațională, organizată în jurul păcii, pregătirii pentru crize, bunurilor publice și contactului dintre cetățeni.

O Comunitate Europeană a Păcii ar putea desfășura mediere și misiuni politice în conflicte de pe continent și ar putea include o clauză de asistență reciprocă dacă încrederea în protecția oferită de NATO continuă să scadă.

O Comunitate Europeană pentru Pregătire ar coordona răspunsul la dezastre naturale, crize sanitare, atacuri informatice și dezinformare. Ar putea fi creat un corp european de protecție civilă, care să ofere ajutor direct în situații de urgență.

O Comunitate Europeană a Bunurilor Publice ar coordona infrastructura digitală, energetică și de transport între UE și statele vecine. Participanții ar identifica proiecte comune și ar lucra cu Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

O Comunitate Europeană a Cetățenilor ar extinde Erasmus, programele pentru tineri lucrători și adunările transnaționale. Aceste structuri ar funcționa în paralel cu extinderea UE, fără să o înlocuiască.

Anastasia Pociumban susține că Ucraina și Republica Moldova ar trebui mutate din poziția de periferie către centrul noii ordini europene. Ambele țări au dezvoltat experiență în adaptarea instituțiilor, mobilizarea societății și răspunsul la agresiunea rusă și la atacurile hibride.

Ucraina poate oferi cunoștințe acumulate pe câmpul de luptă, iar Republica Moldova experiență în protejarea alegerilor și combaterea rețelelor de influență și dezinformare.

Raportul propune ca Ucraina să poată conduce o coaliție europeană în domeniul securității și al rezistenței la atacuri hibride. Estonia, Republica Moldova și Ucraina ar putea coordona inițiative în digitalizare și dezvoltarea tehnologică.

Agențiile care gestionează asemenea proiecte ar putea fi amplasate în țările care le conduc, nu automat la Bruxelles sau în statele vest-europene.

Pociumban susține și caracterul reversibil al integrării. Un stat candidat care abandonează reformele ar putea pierde accesul obținut, dar aceeași regulă ar trebui aplicată și membrilor actuali care încalcă valorile europene sau blochează sistematic deciziile comune.

În acest model, apartenența la UE nu ar mai fi tratată drept un statut obținut definitiv indiferent de comportamentul ulterior. Nivelul de integrare ar depinde de respectarea unor criterii și calendare clare atât pentru noii membri, cât și pentru cei existenți.

Rosa Balfour mută discuția dincolo de continent și cere UE să renunțe la ideea că trebuie să devină o mare putere după modelul clasic al Statelor Unite, Chinei sau fostelor imperii europene.

Ea descrie Uniunea drept o putere asimetrică: puternică în comerț și reglementare, dar dependentă de alții pentru securitate. Europa ar trebui să își folosească avantajele prin coaliții construite în jurul unor bunuri publice globale.

Acestea ar putea include tranziția energetică, combaterea schimbărilor climatice, tehnologii centrate pe oameni, siguranța navigației, securitatea maritimă și biodiversitatea.

Coalițiile nu ar trebui să includă obligatoriu UE ca bloc. Grupuri de state europene ar putea coopera cu țări din alte regiuni atunci când există interese și principii comune.

Balfour avertizează că influența globală a UE este afectată de standardele duble. Diferențele dintre reacția europeană la războiul Rusiei împotriva Ucrainei și răspunsul la operațiunile Israelului în Gaza și Liban au slăbit credibilitatea Uniunii în fața partenerilor internaționali.

Politicile restrictive privind migrația, acordurile de securitate cu regimuri autoritare și competiția pentru materii prime sunt alte domenii în care comportamentul UE poate intra în conflict cu valorile pe care le invocă.

Chris Bickerton contestă ideea că reformele pot fi proiectate numai de experți și instituții. El susține că schimbarea profundă nu poate apărea fără dezbateri și mandate obținute în alegerile și referendumurile naționale.

În domeniul securității, cetățenii ar putea fi întrebați dacă vor să păstreze NATO, să construiască o organizație europeană separată sau să renunțe la o structură regională comună. Rezultatul ar putea împărți Europa, dar ar oferi un mandat democratic clar pentru direcția aleasă.

Bickerton aplică aceeași logică inteligenței artificiale. Europa nu ar trebui să urmărească numai viteza adoptării unor norme, ci să folosească dezbaterile democratice naționale pentru a stabili rolul social și limitele tehnologiei.

Richard Youngs, editorul volumului, propune ca anul 2028 să devină un posibil moment de refondare a proiectului european. Înaintea acestuia, statele ar putea organiza un an de dezbateri publice, adunări participative și consultări ale societății civile.

Procesul ar putea culmina cu un referendum care să ofere cetățenilor mai multe opțiuni reale: cooperare mai slabă, integrare în cercuri, instituții noi sau o uniune politică apropiată de un stat federal.

Propunerea apare într-un moment în care integrarea se extinde către domenii sensibile precum apărarea și în care UE discută resurse comune și eventuale taxe europene pentru finanțarea bugetului.

Raportul nu prezintă consensul autorilor asupra unui singur model. Unele contribuții cer integrare mai profundă, altele mai multă flexibilitate, iar unele mută centrul reformei de la instituții către cetățeni și societate.

Ideea comună este că păstrarea structurii actuale fără schimbări poate produce paralizie. Europa trebuie să decidă cum poate acționa rapid fără să își piardă legitimitatea democratică, cum poate primi noi membri fără să creeze statuturi inferioare și cum poate construi cooperare comună fără să oblige toate statele să participe în același mod.