European Policy Centre avertizează că reforma diplomației UE ar redeschide lupte instituționale într-un moment de criză externă

O dezbatere amplă despre reforma Serviciului European de Acțiune Externă ar putea redeschide rivalități instituționale vechi într-un moment în care Uniunea Europeană are nevoie de mai multă coerență în politica externă, avertizează Almut Möller, directoare pentru afaceri europene și globale la European Policy Centre.

Pe scurt

1. European Policy Centre avertizează că o reformă amplă a EEAS ar putea reaprinde conflicte instituționale între Bruxelles și capitalele europene.

2. Analiza spune că tensiunile legate de rolul diplomației UE există încă de la crearea Serviciului European de Acțiune Externă.

3. EEAS este prezentat ca util atunci când mandatul său este clar, inclusiv în dosarul nuclear iranian, sancțiunile UE și sprijinul pentru Ucraina.

4. Statele membre vor să păstreze controlul asupra politicii externe și de securitate, mai ales când sunt implicate interese vitale.

5. Autoarea spune că o nouă rundă de dispute instituționale ar transmite un semnal slab într-un moment de mare instabilitate globală.

Serviciul European de Acțiune Externă, EEAS, este corpul diplomatic al Uniunii Europene. El sprijină activitatea Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate și lucrează cu delegațiile UE, statele membre, Comisia Europeană și Consiliul în dosare de politică externă, securitate, sancțiuni și gestionarea crizelor.

Discuțiile despre viitorul EEAS au revenit pe fondul întrebărilor despre capacitatea UE de a acționa mai rapid și mai coerent într-un mediu internațional tot mai dur. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei, tensiunile din Orientul Mijlociu, presiunea asupra ordinii multilaterale și competiția dintre marile puteri au crescut așteptările față de diplomația europeană.

Almut Möller scrie că dezbaterea nu este nouă. Tensiunile au existat încă de la lansarea EEAS, o inovație instituțională creată pentru a susține politica externă și de securitate a Uniunii. Arhitecții serviciului știau de la început că nu vor putea elimina complet conflictele dintre viziunea supranațională asupra politicii externe și controlul păstrat de statele membre.

Rădăcinile acestor conflicte merg până la Convenția Europeană din 2002-2003 și la grupul de lucru privind acțiunea externă. Atunci au apărut deja rivalități între instituții, între state membre mari și mici și între modele diferite de conducere a politicii externe europene.

Analiza susține că EEAS trebuie să își dovedească valoarea într-o perioadă de mare perturbare globală, dar arată și că serviciul are rezultate atunci când mandatul său este precis. Exemplele menționate sunt negocierile privind programul nuclear iranian, care au dus la acordul JCPOA, pregătirea sancțiunilor UE și implementarea asistenței militare pentru Ucraina.

Aceste exemple arată că diplomația UE funcționează mai bine când statele membre îi oferă un cadru clar de acțiune. În dosarele unde capitalele europene sunt divizate sau nu vor să cedeze spațiu de manevră, EEAS rămâne limitat de voința politică a guvernelor naționale.

Möller notează că liderii naționali vor să păstreze controlul asupra politicii externe și de securitate deoarece aceste domenii pot atinge interese vitale sau chiar existențiale. Problema centrală nu este o competiție simplă între Comisia Europeană și EEAS, ci cât spațiu sunt dispuse capitalele să acorde instituțiilor europene pentru a acționa.

O reformă amplă a EEAS ar readuce la suprafață toate aceste tensiuni. Dezbaterea ar putea deveni rapid o dispută între instituții, între state membre și între diferite viziuni asupra rolului UE în lume. În loc să întărească acțiunea externă, o asemenea discuție ar putea consuma timp politic și energie instituțională.

Analiza avertizează că momentul este prost ales. Partenerii și rivalii UE urmăresc dacă Europa poate acționa coerent în crize externe. O dispută internă despre arhitectura diplomației europene ar arăta din nou dificultatea Uniunii de a-și rezolva propriile probleme instituționale.

Miza nu este dacă EEAS trebuie protejat de orice critică. Serviciul trebuie să demonstreze valoare adăugată, mai ales într-un context în care securitatea europeană, politica de sancțiuni, sprijinul pentru Ucraina și relațiile cu marile puteri cer decizii rapide. Dar analiza susține că o reformă de amploare ar trebui evitată acum, pentru că riscul de blocaj intern este mai mare decât beneficiul imediat.

Pentru politica externă europeană, punctul sensibil rămâne raportul dintre ambiție și control național. UE vrea să fie tratată ca actor geopolitic, dar politica externă depinde încă de state membre care au priorități, istorii și riscuri diferite. EEAS poate coordona, pregăti, negocia și implementa, dar nu poate înlocui acordul politic dintre capitale.

Concluzia European Policy Centre este că europenii nu ar trebui să redeschidă acum dezbaterea instituțională despre EEAS. Într-un moment în care UE este presată să livreze rezultate în politica externă, o nouă luptă internă despre cine controlează diplomația europeană ar slăbi mesajul extern al Uniunii.