România garantează prin lege accesul la interpreți în limba semnelor, dar EPRS semnalează bariere în practică

România are un cadru juridic care recunoaște limba semnelor române și obligă autoritățile și instituțiile să ofere gratuit interpreți autorizați persoanelor surde și hipoacuzice, însă accesul efectiv la serviciu rămâne inegal, potrivit unui nou briefing al Serviciului de Cercetare al Parlamentului European. EPRS indică pentru România lipsa interpreților disponibili, concentrarea lor în mediul urban și obstacole administrative legate de proceduri și decontarea serviciilor.

Analiza europeană trebuie citită însă cu o limită importantă. Informațiile naționale sintetizate de briefing provin în parte din răspunsuri și documentare parlamentară, iar dosarul de monitorizare 2EU semnalează că numărul actual al interpreților trebuie verificat separat înainte de folosirea unei cifre precise. Din acest motiv, articolul descrie problema structurală confirmată de EPRS și cadrul juridic românesc actual, fără să atribuie României un număr de interpreți care nu a fost reconfirmat pentru 2026.

Legea 27/2020 a schimbat poziția juridică a limbii semnelor române prin recunoașterea sa explicită ca limbă de sine stătătoare și limbă maternă pentru persoanele surde și hipoacuzice care o utilizează. Textul definește accesibilitatea inclusiv prin posibilitatea de a utiliza LSR în relația cu serviciile publice și consacră dreptul persoanelor de a folosi această limbă în raporturile cu autoritățile și instituțiile centrale și locale.

Obligația autorităților este formulată direct. Instituțiile centrale și locale, publice sau private, trebuie să pună gratuit la dispoziția persoanelor surde sau hipoacuzice interpreți autorizați în LSR, iar accesul poate fi acordat atât la cerere, cât și din oficiu. Un mecanism asemănător exista deja în Legea 448/2006 privind drepturile persoanelor cu dizabilități, care obligă autoritățile să asigure interpreți autorizați pentru relațiile directe cu persoanele cu dizabilități auditive ori surdocecitate.

Problema descrisă de EPRS este diferența dintre existența acestui drept și posibilitatea practică de a-l utiliza în orice loc și la momentul necesar. Pentru România, briefingul semnalează o ofertă insuficientă de interpreți și o concentrare mai mare în zonele urbane, ceea ce poate transforma accesul la servicii într-o problemă geografică pentru persoanele care locuiesc departe de centrele unde activează profesioniștii autorizați.

Costul pentru beneficiar nu ar trebui, în principiu, să împiedice comunicarea cu administrația atunci când legea prevede furnizarea gratuită a interpretului. EPRS indică însă dificultăți legate de mecanismele administrative prin care serviciile sunt organizate și decontate, ceea ce poate întârzia accesul chiar și atunci când obligația juridică există.

Problema este mai largă decât administrația propriu-zisă. Accesul la interpretare poate fi necesar în sănătate, asistență socială, educație, ocuparea forței de muncă sau în interacțiunea cu sistemul de justiție, iar disponibilitatea redusă a interpreților poate transforma aceeași obligație legală în servicii foarte diferite de la o localitate la alta.

În iunie 2026, România a adoptat și o completare a Legii 448 care cere furnizorilor de servicii sociale pentru persoanele cu dizabilități să asigure forme adaptate de comunicare și personal specializat, inclusiv interpreți în limba semnelor române. Noile prevederi nu sunt însă încă aplicabile, deoarece legea stabilește intrarea lor în vigoare la un an de la publicarea din 24 iunie 2026.

Cadrul profesional a fost, la rândul său, actualizat. Clasificarea Ocupațiilor din România include acum distinct ocupația de „interpret în limba semnelor române”, alături de vechea terminologie privind interpretarea mimico-gestuală, ceea ce reflectă evoluția recunoașterii limbii ca sistem lingvistic autonom.

Briefingul EPRS arată că probleme similare apar și în alte state membre, sub forme diferite. Recunoașterea juridică a unei limbi a semnelor nu garantează automat suficienți interpreți, distribuția lor teritorială, finanțarea serviciilor sau disponibilitatea imediată în toate instituțiile relevante.

Pentru România, concluzia documentată nu este astfel lipsa unui drept legal. Dreptul există și este formulat explicit. Vulnerabilitatea identificată apare în capacitatea administrației și a serviciilor publice de a transforma această obligație într-un acces constant, rapid și efectiv oriunde este necesar.