Bruegel propune ca fiecare tonă de emisii compensată de UE să finanțeze reduceri de cinci ori mai mari în alte țări

Uniunea Europeană ar trebui să accepte o tonă de emisii compensată prin credite internaționale numai dacă tranzacția generează reduceri de mai multe ori mai mari în țara care vinde creditele, potrivit unei propuneri formulate de cercetătorii Bruegel Georg Zachmann și Annabelle Weisser. Autorii sugerează un raport orientativ de 1 la 5, prin care o companie europeană ar primi dreptul să acopere o tonă de emisii interne după ce finanțează cinci tone de reduceri în afara UE.

UE a stabilit un obiectiv obligatoriu de reducere cu 90% a emisiilor nete de gaze cu efect de seră până în 2040, comparativ cu nivelul din 1990. Din 2036, creditele internaționale de înaltă calitate pot contribui cu până la 5% din emisiile nete ale Uniunii din 1990, ceea ce corespunde unei reduceri realizate în interiorul UE de 85%.

Creditele permit unei țări sau unei companii să finanțeze o reducere de emisii realizată în altă parte și să o folosească pentru îndeplinirea propriilor obligații climatice. Mecanismul poate direcționa bani către investiții în țări unde reducerea emisiilor este mai ieftină, dar poate slăbi obiectivele climatice dacă unitățile cumpărate nu corespund unor reduceri reale, suplimentare și permanente.

Zachmann și Weisser propun ca UE să nu accepte automat schimbul unei tone reduse în străinătate pentru o tonă emisă în Europa. În exemplul lor, raportul ar fi stabilit la 1 la 5. O companie care dorește să compenseze o tonă de dioxid de carbon în UE ar trebui să cumpere credite care reprezintă cinci tone de reduceri în țări partenere.

Raportul de 1 la 5 este un exemplu de proiectare a sistemului, nu o cerință adoptată sau propusă oficial de Comisia Europeană. Nivelul ar trebui stabilit de autorități și ar putea fi diferit, în funcție de obiectivul climatic, disponibilitatea creditelor și acordurile dintre țările participante.

Autorii estimează că o coaliție formată din țările Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, fără Statele Unite, ar putea compensa mai puțin de șapte gigatone de emisii greu de eliminat dacă ar limita creditele internaționale la 5% din emisiile lor din 1990 în perioada 2036–2050. Cu un raport de 1 la 5, achizițiile ar putea stimula aproape 34 de gigatone de reduceri în țările partenere, ceea ce ar produce o scădere globală netă estimată la 27 de gigatone.

Calculele reprezintă un scenariu construit de autori și depind de participarea statelor, menținerea limitei de 5%, disponibilitatea creditelor și realizarea efectivă a reducerilor. Ele nu constituie o prognoză privind rezultatul politicii europene și nici o estimare oficială a Comisiei.

A doua schimbare propusă privește originea creditelor. În loc ca dezvoltatorii unor proiecte individuale, precum centrale regenerabile, programe forestiere sau instalații industriale, să emită unități pe baza reducerilor estimate, guvernele ar pune la dispoziție părți din performanța climatică a țării lor.

Valoarea creditelor ar depinde de cât de mult își reduce statul emisiile peste o traiectorie de referință și de numărul total de unități pe care le vinde. Un stat care depășește semnificativ traiectoria și emite puține credite ar oferi unități cu o valoare mai mare. Valoarea ar scădea dacă același rezultat climatic este împărțit între un număr mare de credite.

Această abordare ar înlocui estimarea reducerilor produse de fiecare proiect cu o evaluare a performanței întregii țări. Autorii susțin că metoda ar limita problemele legate de proiectele care ar fi fost realizate și fără veniturile din credite, de reducerile temporare sau de scenariile ipotetice folosite pentru calcularea emisiilor evitate.

Stabilirea traiectoriei de referință ar rămâne însă una dintre cele mai dificile componente. Un nivel prea puțin ambițios ar permite statelor să emită multe credite fără eforturi suplimentare suficiente. Un nivel prea strict ar putea descuraja participarea țărilor care nu cred că îl pot depăși sau care consideră că distribuirea efortului climatic este inechitabilă.

Bruegel propune ca firmele private să cumpere creditele. Comisia Europeană și guvernele naționale nu ar folosi direct bani publici pentru achiziționarea unităților, ceea ce ar reduce riscul ca selecția țărilor partenere să fie percepută drept finanțare politică sau ajutor acordat anumitor guverne.

Companiile ar cumpăra credite din țările în care estimează că reducerea emisiilor va depăși traiectoria convenită. Acestea ar avea un stimulent financiar să analizeze politicile climatice, investițiile și capacitatea administrativă a statelor vânzătoare, deoarece valoarea finală a unităților ar depinde de rezultatul obținut până în 2040.

Creditele internaționale nu ar fi transformate imediat și definitiv în certificate europene. Valoarea lor exactă ar putea fi calculată numai după evaluarea reducerilor efectiv realizate de țara emitentă și a numărului total de unități vândute.

Pentru perioada dintre cumpărare și evaluarea finală, autorii propun crearea unei case de compensare a creditelor de carbon. O companie ar depune unitățile internaționale drept garanție și ar primi în schimb un număr mai mic de certificate europene, pe care le-ar putea folosi imediat pentru respectarea obligațiilor interne.

Casa de compensare ar aplica atât raportul general de multiplicare, cât și o reducere suplimentară bazată pe performanța estimată a țării vânzătoare. În exemplul oferit de autori, 1.000 de credite străine ar putea permite împrumutarea a numai 100 de certificate europene dacă raportul este de 1 la 5, iar valoarea estimată a reducerilor din țara respectivă este de 0,5.

După evaluarea din 2040, numărul final de certificate ar fi recalculat. O performanță climatică mai bună decât cea estimată ar permite firmei să primească certificate suplimentare. Dacă reducerea este mai mică, valoarea garanției ar scădea, iar compania ar suporta pierderea principală.

Riscul nu ar dispărea complet din sistem. Casa de compensare ar putea suferi pierderi dacă o companie nu mai poate acoperi diferența sau devine insolvabilă. Autorii consideră că autoritățile ar putea analiza instrumente de protecție financiară, fără a elimina răspunderea cumpărătorilor pentru alegerea creditelor.

Ultimul element este un club al cumpărătorilor de credite, format din UE și alte state care folosesc mecanismele Acordului de la Paris. Acesta ar coordona standardele de calitate, ar putea contribui la stabilirea traiectoriilor de referință și ar defini metodologia pentru evaluarea performanței fiecărei țări vânzătoare.

Clubul ar putea armoniza și rapoartele de multiplicare pentru a împiedica deplasarea cumpărătorilor către sisteme cu cerințe mai slabe. Companiile și guvernele participante ar continua să concureze pentru cumpărarea creditelor, iar clubul nu ar urma să stabilească un preț comun sau să concentreze toate achizițiile într-o singură instituție.

Articolul 6 din Acordul de la Paris permite statelor să coopereze prin transferarea reducerilor de emisii. Articolul 6.2 acoperă tranzacțiile convenite între țări, iar articolul 6.4 creează un mecanism centralizat supravegheat la nivelul Organizației Națiunilor Unite. Regulile de aplicare au fost finalizate la conferința climatică de la Baku din 2024.

Experiența mecanismelor folosite în perioada Protocolului de la Kyoto a generat îndoieli privind creditele calculate pe baza unor proiecte. Unele unități au fost emise pentru reduceri care ar fi putut avea loc și fără finanțarea obținută din vânzare, iar scenariile folosite pentru estimarea emisiilor evitate au fost dificil de verificat.

Legislația europeană permite folosirea creditelor internaționale pentru obiectivul din 2040 începând din 2036 și prevede că originea, criteriile de calitate și condițiile de achiziție trebuie reglementate prin dreptul UE. Printre garanțiile cerute se numără evitarea dublei contabilizări, caracterul suplimentar și permanent al reducerilor, monitorizarea, transparența, protecția drepturilor omului și beneficiile pentru țările partenere.

O perioadă-pilot între 2031 și 2035 poate fi luată în considerare pentru dezvoltarea pieței. Comisia trebuie să transforme cerințele generale în reguli privind cumpărătorii eligibili, tipurile de credite acceptate, legătura cu sistemele europene de comercializare a certificatelor și modul de verificare a reducerilor.

Propunerea Bruegel nu rezolvă toate aceste probleme. Autorii recunosc că trebuie stabilite distribuirea responsabilității între țări, compatibilitatea instituțiilor propuse cu Acordul de la Paris, administrarea riscurilor financiare și viitorul pieței după 2040. UE dispune de aproximativ un deceniu înainte ca unitățile internaționale să poată contribui la obiectivul său climatic.