Carnegie Europe spune că diplomația europeană riscă să devină secundară în negocierile privind Iranul

Europa riscă să rămână la marginea negocierilor privind Iranul dacă își limitează rolul la sprijin tehnic pentru Strâmtoarea Hormuz și la promisiunea ridicării unor sancțiuni, arată o analiză Carnegie Europe. După anunțarea unui memorandum de înțelegere între Statele Unite și Iran, experții consultați de Strategic Europe spun că UE are încă instrumente importante, dar nu mai poate acționa ca și cum dosarul nuclear ar putea fi separat de securitatea regională, de războiul recent, de libertatea navigației și de relația Iranului cu vecinii săi.

Pe scurt

1. Carnegie Europe discută dacă diplomația europeană privind Iranul mai este adaptată noii realități din Orientul Mijlociu.

2. După memorandumul de înțelegere SUA-Iran, Regatul Unit, Franța, Germania și Italia s-au declarat gata să ajute la deminarea Strâmtorii Hormuz și la ridicarea sancțiunilor nucleare.

3. Mai mulți experți spun că Europa are încă expertiză tehnică importantă în dosarul nuclear, dar a pierdut încrederea Teheranului după eșecul salvării acordului nuclear din 2015.

4. Analiza arată că Iranul nu mai tratează dosarul nuclear, Strâmtoarea Hormuz și securitatea regională ca probleme separate.

5. O posibilă revenire a Europei ar depinde de o strategie mai largă, cu verificare nucleară, securitate maritimă, coordonare cu Statele Unite și dialog cu statele din Golf.

Dezbaterea pornește de la anunțarea unui memorandum de înțelegere între Statele Unite și Iran, într-un moment în care Europa încearcă să își găsească locul într-un dosar pe care l-a dominat diplomatic în trecut. Regatul Unit, Franța, Germania și Italia au declarat că sunt pregătite să ajute la deminarea Strâmtorii Hormuz și la ridicarea sancțiunilor nucleare împotriva Teheranului.

Pentru cititorul care nu urmărește zilnic acest dosar, Strâmtoarea Hormuz este una dintre cele mai importante rute maritime ale lumii pentru transportul de petrol și gaze. Orice blocaj, taxă sau risc militar în această zonă poate afecta prețurile energiei, transportul global și economia europeană. De aceea, oferta europeană de a contribui la securizarea navigației are miză economică directă.

Totuși, analiza Carnegie Europe arată că problema este mai profundă. Dacă Europa doar ajută la curățarea minelor, ridică sancțiuni când Statele Unite și Iranul ajung la un acord și emite declarații de îngrijorare, ea rămâne un actor secundar. În acest scenariu, deciziile reale se iau între Washington și Teheran, iar europenii intervin doar după ce termenii principali au fost stabiliți.

Azadeh Zamirirad, de la German Institute for International and Security Affairs, susține că diplomația europeană nu este depășită, ci rămâne un reper. Ea amintește că acordul nuclear din 2015, negociat cu rol central european, a fost cel mai solid acord de neproliferare încheiat vreodată cu Iranul. Problema, în opinia sa, este că europenii s-au retras prea mult din joc atunci când Washingtonul a subminat acordul, a recurs la acțiune militară și a mizat pe confruntare.

Zamirirad spune că Europa are încă o competență clară: poate pune pe masă pachete credibile privind inspecțiile, limitele tehnice și calendarul unui acord nuclear. În opinia sa, europenii nu au nevoie de instrumente noi, ci de voința de a-și recâștiga spațiul diplomatic.

Pierre Vimont, senior fellow la Carnegie Europe, formulează problema diferit: instrumentele există, dar lipsește strategia. El spune că Europa poate contribui la libertatea navigației în Strâmtoarea Hormuz și va fi indispensabilă când discuțiile vor ajunge la ridicarea sancțiunilor, dar are nevoie de o relație mai solidă cu Teheranul.

Vimont leagă dificultatea actuală de pierderea încrederii după retragerea Statelor Unite din acordul nuclear în 2018. Europenii au încercat atunci să mențină acordul în viață, dar nu au reușit să ofere Iranului beneficiile economice promise. Chiar dacă sarcina era dificilă, Teheranul a tras concluzia că Bruxellesul nu poate fi un partener suficient de solid.

Pentru Vimont, o strategie europeană privind Iranul ar trebui să meargă dincolo de dosarul nuclear. Ea ar trebui să includă stabilitatea Libanului, regimul de navigație din jurul Strâmtorii Hormuz și o arhitectură mai largă de securitate regională.

Sanam Vakil, directoarea programului Orientul Mijlociu și Africa de Nord de la Chatham House, spune că Europa nu își mai poate permite să stea la marginea diplomației cu Iranul sau să accepte rolul de partener junior al Washingtonului. Memorandumul SUA-Iran afectează direct securitatea energetică europeană, neproliferarea nucleară și conflictele din Liban și teritoriile palestiniene.

Vakil susține că o misiune maritimă europeană ar putea proteja transportul comercial, dar ar avea valoare politică limitată dacă nu este inclusă într-un cadru regional de securitate. În același timp, ridicarea sancțiunilor europene nu este suficientă, deoarece sancțiunile americane continuă să influențeze deciziile băncilor, asigurătorilor și investitorilor.

În opinia sa, guvernele europene trebuie să se angajeze direct cu Iranul, nu să aștepte ca Statele Unite și Teheranul să stabilească toate condițiile. Ea propune angajamente nucleare etapizate, legate de verificare credibilă prin Agenția Internațională pentru Energie Atomică, mecanisme susținute de SUA pentru ca ridicarea sancțiunilor să aibă efect economic real și discuții între Iran și statele din Golf privind securitatea maritimă și gestionarea crizelor.

Hamidreza Azizi, visiting fellow la SWP, avertizează că abordarea europeană pare încă inspirată din epoca acordului nuclear din 2015. Atunci, dosarul nuclear putea fi tratat separat de dinamica regională. Astăzi, spune el, acest lucru nu mai este posibil.

După războiul din 2026, Iranul privește dosarul nuclear, Strâmtoarea Hormuz, descurajarea regională și viitorul partenerilor săi, în special Hezbollah, ca pe un singur pachet strategic. O inițiativă diplomatică ce tratează doar una dintre aceste componente are șanse reduse să fie luată în serios la Teheran.

Azizi susține că Europa ar trebui să se concentreze mai puțin pe reînvierea vechii diplomații și mai mult pe facilitarea unor aranjamente regionale privind securitatea maritimă și gestionarea crizelor. Rolul european nu ar fi să concureze cu Washingtonul ca principal negociator, ci să ajute la construirea unui cadru regional mai larg.

Nicole Grajewski, profesoară la Sciences Po, spune că instrumentele tradiționale ale Europei pot redeveni utile dacă negocierile trec de la formule politice generale la detalii tehnice. Limite de îmbogățire, monitorizare, verificare, ordinea ridicării sancțiunilor și mecanisme de soluționare a disputelor sunt domenii în care expertiza europeană poate conta.

Ea avertizează însă că atât Washingtonul, cât și Teheranul par să prefere tot mai mult alte canale. Statele Unite negociază direct sau prin intermediari regionali, iar Iranul nu mai crede că Europa poate livra beneficii economice semnificative independent de Washington. Din această perspectivă, relevanța Europei ar putea fi mai mare în construcția tehnică a unui acord decât în decizia politică inițială.

Justin Logan, de la Cato Institute, merge mai departe și spune că Donald Trump a scos la iveală adevăruri incomode. Europa nu a dorit războiul, dar nu l-a putut opri. Oferta de a ajuta la deminarea Strâmtorii Hormuz depinde de un mediu permisiv asigurat de Statele Unite și Iran, ceea ce îi limitează valoarea strategică. Pentru Logan, orice efort european de limitare a daunelor trebuie să se concentreze, în prezent, pe menținerea lui Trump pe o cale către pace.

Nathalie Tocci, profesoară la Johns Hopkins SAIS, este cea mai critică. Ea spune că europenii trăiesc într-o iluzie în Orientul Mijlociu. Propunerea franco-britanică de a desfășura o operațiune militară de deminare în Strâmtoarea Hormuz pornește de la instinctul sănătos de a juca un rol, dar ignoră faptul că Europa a fost împinsă la margine.

Tocci observă că actori regionali precum Turcia, Arabia Saudită, Pakistanul și Egiptul, dar și puteri globale precum China, au devenit mai relevanți. Ea spune că UE a pierdut multă credibilitate în ochii iranienilor după incapacitatea de a menține acordul nuclear și după includerea Gărzilor Revoluționare iraniene pe lista organizațiilor teroriste în ianuarie 2026.

Totuși, Tocci nu exclude un rol european. Ea indică exemplul Norvegiei, care oferă consultanță discretă pentru ca gestionarea postbelică a Strâmtorii Hormuz să fie compatibilă cu dreptul internațional. Un asemenea rol mai modest, discret și cerut de actorii locali ar putea oferi Europei o cale de revenire în diplomația regională.

Max Bergmann, de la Centre for Strategic and International Studies, vede o posibilă deschidere. Dacă războiul s-a încheiat cu adevărat, Statele Unite ar putea încerca să iasă rapid din criză și să reducă prețurile energiei, fără să urmărească un acord nuclear cuprinzător. În acest spațiu, Europa ar putea ajuta statele din Golf să gestioneze urmările războiului.

Pentru Bergmann, UE are un interes clar: Strâmtoarea Hormuz să rămână liberă, fără taxe impuse transportului, iar programul nuclear iranian să fie limitat. Aceste interese se apropie de cele ale statelor din Golf, care caută noi parteneri și acceptă tot mai mult nevoia de dialog cu Teheranul.

Concluzia comună a analizei este că Europa nu este lipsită de instrumente, dar riscă să folosească instrumente vechi într-o realitate nouă. Dacă vrea să conteze în dosarul Iranului, UE trebuie să combine expertiza tehnică din dosarul nuclear cu o strategie politică regională, relații directe cu Teheranul, coordonare cu Washingtonul și dialog cu statele din Golf.