Europa socială în vremea reînarmării

Mă interesează ce îi spune promisiunea unei Europe mai puternice unui om care muncește, dar nu își permite o locuință în orașul unde are serviciul, sau unei femei care trebuie să aleagă între slujbă și îngrijirea unui părinte. Ei pot înțelege foarte bine pericolul rusesc și nevoia de apărare, au însă dreptul să întrebe unde se regăsește viața lor în această promisiune. A cere un răspuns nu înseamnă a refuza solidaritatea europeană.

Am citit cu această întrebare partea socială a discursului Ursulei von der Leyen din 16 septembrie. Președinta Comisiei a vorbit despre locuință și îngrijire ca despre drepturi, a anunțat un European Care Deal și a promis o inițiativă pentru locuri de muncă de calitate până la sfârșitul anului. Agenda care însoțește discursul include simplificarea investițiilor în locuințe, garanții pentru competențe și o nouă etapă a alianțelor universitare europene.^[1] Aceste angajamente merită susținute. În lectura mea, ele rămân totuși secundare într-un discurs al cărui efort principal de convingere privește competitivitatea, securitatea și controlul frontierelor. Problema este greutatea politică pe care o primesc atunci când prioritățile ajung să concureze pentru aceiași bani.

Mai avem bani pentru social când războiul este atât de aproape? Avem obligația să îi asigurăm și să explicăm de unde îi luăm. Bugetele au limite, iar apărarea cere investiții pe care nu le mai putem amâna, dar din această urgență nu rezultă că un copil trebuie să piardă accesul la educație sau că îngrijirea unui vârstnic poate aștepta vremuri mai liniștite. Guvernele trebuie să decidă cum distribuie efortul și să își asume aceste alegeri, inclusiv în fața celor care au puterea economică de a contribui mai mult.

Aici începe dezacordul meu cu dreapta atunci când ne cere să tratăm Europa socială ca pe o generozitate pe care ne-o permiteam în timp de pace. Nu accept ca războiul să ofere justificarea pentru reduceri sociale care, în alte împrejurări, ar trebui argumentate și negociate public. Necesitatea apărării nu suspendă dezbaterea despre impozitare, despre salarii sau despre cine suportă costul unei crize. Din contră, o face mai importantă. Un guvern care cere sacrificii trebuie să explice de ce începe cu oamenii care au cel mai puțin de unde să renunțe.

Ar fi nedrept să spun că Ursula von der Leyen și echipa ei nu înțeleg legătura dintre social și securitate. Strategia europeană de pregătire vorbește deja despre participarea întregii societăți la prevenirea și gestionarea crizelor.^[2] Nu le putem atribui absența unei idei pe care documentele lor o recunosc, putem însă cere să vedem cât din ea schimbă deciziile. Mă preocupă distanța dintre a solicita reziliență oamenilor și a le asigura condițiile în care pot rezista. Într-o familie care își consumă venitul înainte de sfârșitul lunii, o scumpire a energiei nu are același efect ca într-o gospodărie cu economii. O întrerupere a serviciilor publice lovește diferit un om care poate cumpăra o alternativă și unul care depinde de singurul serviciu disponibil. De aici începe dimensiunea socială a securității. Instituțiile cer populației să suporte șocuri, să respecte instrucțiuni și să aibă răbdare. Capacitatea de a răspunde acestor cerințe depinde și de resursele cu care oamenii intră în criză.

Ca sociolog, aș adăuga ceva despre încredere. Încrederea se formează și în experiențele mici, repetate, în felul în care ești tratat când ceri un serviciu sau în explicația pe care o primești când acesta lipsește. O guvernare care solicită sacrificii pentru un obiectiv comun trebuie să poată explica de ce le distribuie într-un anumit fel. Altfel, un cetățean poate ajunge să considere că solidaritatea i se cere mereu, dar i se oferă numai cu condiții. Această ruptură merită cercetată și prevenită, fără să transformăm orice nemulțumire într-un diagnostic de vulnerabilitate la propagandă. Sărăcia nu ne spune automat ce votează un om, nici cât de ușor poate fi manipulat. Critica guvernului nu dovedește lipsa de loialitate față de țară. Insist asupra acestei distincții fiindcă o politică socială justificată exclusiv prin combaterea extremismului riscă să îi privească pe cei pe care ar trebui să îi protejeze ca pe niște suspecți.

Europa socială are o continuitate pe care noua agendă o poate întări. Pilonul european al drepturilor sociale a fost proclamat în 2017. În 2022, Comisia a prezentat deja o strategie pentru îngrijire, urmată de recomandările Consiliului privind serviciile pentru copii și îngrijirea de lungă durată.^[3] European Care Deal nu pornește, așadar, de la o pagină goală. Aș vrea ca lansarea lui să fie însoțită de o evaluare onestă a ceea ce nu a reușit politica anterioară. Ce servicii au devenit accesibile? Unde lipsesc în continuare oamenii care să le ofere? O nouă denumire nu răspunde singură acestor întrebări.

Pentru România, locuirea arată cât de înșelătoare poate fi o imagine statistică citită pe jumătate. În datele Eurostat pentru 2024, aproximativ 94% din populație trăia în gospodării care dețineau locuința. Tot atunci, aproximativ 41% trăia în locuințe supraaglomerate, față de 17% la nivelul Uniunii.^[4] Primul indicator nu anulează al doilea. A locui într-o casă aflată în proprietatea familiei nu înseamnă că fiecare adult are posibilitatea unei vieți independente; de aceea, simplificarea investițiilor trebuie judecată prin locuințele la care oamenii vor avea efectiv acces. Autorizațiile mai rapide pot ajuta oferta, dar nu garantează singure chirii accesibile. Aș cere ca sprijinul public să aibă condiții clare privind prețul și durata în care locuințele rămân accesibile. În România, un program serios ar lega construcția și renovarea de transportul public, școli și locurile de muncă. Altfel, putem finanța apartamente în care tinerii nu își permit să locuiască sau în locuri din care naveta devine prea costisitoare. Beneficiarul unei politici de locuire trebuie să poată fi identificat dincolo de numărul șantierelor deschise.

Îngrijirea face vizibilă o altă limită a felului în care măsurăm costurile: când un serviciu public lipsește, cineva din familie preia munca. Instituția cheltuiește mai puțin, în timp ce o persoană își reduce programul, pierde venit și își amână propriile nevoi. Raportul OCDE despre România din 2026 arată că insuficiența serviciilor de îngrijire și dependența de munca informală a femeilor le limitează participarea profesională.^[5] A celebra devotamentul familiei, lăsând această muncă fără sprijin, este o soluție foarte convenabilă pentru administrație. Pentru familie poate însemna epuizare. România participă și la îngrijirea altor societăți europene. Raportul Autorității Europene a Muncii din 2026 documentează prezența lucrătorilor români în îngrijirea la domiciliu din Austria și Germania, precum și problemele de protecție a muncii din acest sector.^[6] European Care Deal ar trebui să privească împreună drepturile acestor lucrători și capacitatea comunităților din care pleacă de a-și îngriji propriii vârstnici. Libertatea de circulație trebuie păstrată, ea nu dispensează România de obligația de a forma și de a păstra personal, iar cooperarea europeană ar putea susține acest efort. Nu putem pretinde că problema este rezolvată dacă mutăm lipsa de îngrijire dintr-o țară în alta.

Garanțiile pentru competențe vor avea și ele de trecut proba vieții obișnuite. Pentru un salariat care lucrează în schimburi, existența unui curs nu înseamnă încă posibilitatea de a-l urma. Cine îi asigură timpul, venitul din perioada formării sau îngrijirea copilului? Mă tem de o politică în care transformarea tehnologică este prezentată ca inevitabilă, iar costul adaptării ajunge aproape integral la angajat. Formarea trebuie negociată cu angajatorii și sindicatele, legată de locuri de muncă reale și verificată prin ceea ce se întâmplă cu absolvenții ei. O diplomă în plus nu ține locul unei perspective profesionale.

Alianțele universitare europene pot deschide posibilități importante pentru studenții și cercetătorii români. Voi judeca însă noua etapă și după cine reușește să ajungă la aceste posibilități. Un tânăr care nu își permite cazarea într-un centru universitar are nevoie de sprijin înainte să poată beneficia de o mobilitate europeană. Și astăzi, bursele Erasmus nu asigură costurile de locuire și trai pentru un tânăr din România care ar trebui să studieze la Amsterdam sau Paris. Pentru anul universitar 2026–2027, bursa Erasmus+ de studiu pentru un student care pleacă din România în Franța, Germania, Belgia, Olanda, Austria, Italia, Spania sau țările nordice este de 674 de euro pe lună, potrivit apelurilor universitare consultate. OCDE semnalează tocmai diferențele teritoriale de acces la educație și formare din România.[5] Bursele, căminele și sprijinul pentru cei care riscă să abandoneze studiile ar trebui să intre în aceeași discuție cu excelența universitară. Altfel, riscăm să îmbunătățim mai ales traseele celor care aveau deja șanse bune.

În discursul Ursulei von der Leyen apare și dreptul de a rămâne în propria regiune.^[1] Pentru România, îl citesc drept posibilitatea de a alege plecarea, fără ca ea să devină singura ieșire din lipsa de perspectivă. Nu putem cere oamenilor să rămână acasă din patriotism și să tratăm apoi accesul la medic, școală sau transport ca pe niște probleme secundare. Un loc devine locuibil pe termen lung și prin serviciile pe care se poate sprijini o familie. Nu pot cere Comisiei să înlocuiască administrațiile naționale, organizarea acestor servicii rămâne în mare măsură responsabilitatea statelor. Tocmai de aceea, România ar trebui să intre în negocierea noii agende cu proiecte pregătite și cu o evaluare a cheltuielilor de funcționare, nu doar cu cereri pentru clădiri. O creșă are nevoie de personal și peste cinci ani, un serviciu de îngrijire la domiciliu depinde de oameni plătiți, de transport și de continuitate. Primăriile cu venituri mici au nevoie de sprijin pentru a susține aceste costuri. Guvernul trebuie să spună ce își asumă după încheierea finanțării europene.

Aș cere această explicație și la București. Înainte de a reduce un serviciu, vreau să văd ce facilități fiscale putem justifica, ce venituri putem colecta mai bine și ce cheltuieli nu produc rezultatele promise. În apărare, achizițiile comune și controlul contractelor trebuie să conteze la fel de mult ca mărimea bugetului anunțat. Niciuna dintre aceste opțiuni nu garantează că vom acoperi toate nevoile. Tocmai de aceea avem nevoie de calcule publice și de alegeri asumate, în locul verdictului comod că pentru social nu mai sunt bani.

Ca fost ministru al Apărării, știu de ce avem nevoie de capacitate militară, ca sociolog, mă interesează și ce se întâmplă cu societatea căreia îi cerem să susțină acest efort. Când reducem îngrijirea publică, munca ajunge în familie, când un tânăr pierde sprijinul care îl ținea în școală, consecințele continuă mult după încheierea exercițiului bugetar. Aceste costuri trebuie să intre în calculul securității. O economie făcută de minister poate deveni o pierdere mult mai mare pentru comunitate. Există totuși o limită pe care vreau să o păstrăm. Un vârstnic are dreptul la îngrijire chiar dacă nu mai contribuie la economie, un copil are dreptul la educație înainte de orice calcul despre forța de muncă de mâine. Protecția socială întărește capacitatea unei societăți de a trece prin crize, dar demnitatea oamenilor nu are nevoie de o justificare militară. A include socialul în strategia de securitate nu înseamnă a-i subordona drepturile.

Ursula von der Leyen și echipa ei trebuie să răspundă acestei întrebări prin bugete și rezultate. Dacă locuința și îngrijirea sunt drepturi, atunci finanțarea lor trebuie apărată și în negocierile dificile. Pentru mine, angajamentul social-democrat înseamnă să susținem apărarea Europei și să cerem ca efortul ei să fie distribuit echitabil. Cei care depind de serviciile publice nu pot rămâne mereu primii cărora li se cere să renunțe.

Ca fost ministru al Apărării, susțin investițiile de care depinde siguranța noastră, tocmai de aceea vreau să discutăm deschis cine le plătește. Nu accept ca urgența militară să închidă dezbaterea despre distribuirea efortului, iar cei cu venituri mici să afle, din nou, că sacrificiul începe cu ei. Când dreapta ne cere să amânăm Europa socială, îi datorăm o întrebare: până când și pe seama cui? Pentru un tânăr din România, promisiunea europeană se verifică și în posibilitatea de a studia într-o altă țară fără ca familia să se îndatoreze. Pentru o femeie care își îngrijește singură părinții, contează dacă ajutorul public ajunge înainte ca ea să fie nevoită să renunțe la serviciu. Aceste vieți trebuie să conteze în bugetul european, inclusiv în vremea reînarmării. Vom cere oamenilor să susțină un efort greu, ei au dreptul să știe că Europa pentru care fac sacrificii nu renunță la ei.

Surse

[1] Agenda socială din 2026. Ursula von der Leyen, discursul privind starea Uniunii, 16 septembrie 2026. Comisia Europeană, inițiativele anunțate și scrisoarea de intenție pentru anul următor.

[2] Pregătirea societății pentru crize. Serviciul European de Acțiune Externă, prezentarea Strategiei pentru o Uniune a pregătirii, martie 2025.

[3] Continuitatea politicilor sociale. Consiliul UE, recomandările privind educația și îngrijirea copiilor și îngrijirea de lungă durată, 8 decembrie 2022. Recomandarea privind îngrijirea de lungă durată, inclusiv referirea la proclamarea Pilonului european al drepturilor sociale în 2017.

[4] Locuirea în România. Eurostat, Housing in Europe, ediția 2025, date pentru anul 2024. Procentele din eseu sunt valorile rotunjite ale publicației. Indicatorul proprietății privește populația care locuiește într-o gospodărie ce deține locuința, nu numărul persoanelor care au individual un titlu de proprietate.

[5] Îngrijire și acces la educație în România. OCDE, Economic Surveys: Romania 2026, capitolul Promoting higher workforce participation and healthier working lives, secțiunile privind participarea femeilor pe piața muncii și inegalitățile de acces la educație și formare.

[6] Lucrătorii români din sectorul îngrijirii. Autoritatea Europeană a Muncii, The long-term care sector: Labour mobility and enforcement challenges, 2026. Vezi secțiunile despre îngrijirea la domiciliu în Germania și Austria.