Experți europeni propun un sistem în cinci etape pentru a împiedica reluarea războiului după un armistițiu în Ucraina

Un eventual armistițiu în Ucraina nu ar trebui tratat drept începutul unei normalizări rapide cu Rusia, susține un grup de experți în securitate europeană și relații transatlantice. Aceștia propun construirea treptată a unui sistem care să păstreze Ucraina capabilă să se apere, să lege orice relaxare a sancțiunilor de comportamentul verificabil al Moscovei și să reducă riscul ca incidentele militare, atacurile hibride sau divergențele dintre aliați să provoace un nou război.

Autorii numesc modelul „managed disorder”, o confruntare controlată în care rivalitatea dintre Rusia și Occident ar continua, dar ar fi încadrată prin reguli, verificări și consecințe stabilite înaintea apariției unei crize. Scopul nu este reconcilierea cu Moscova sau încheierea unui acord politic cuprinzător, pe care studiul îl consideră improbabil în viitorul apropiat, ci împiedicarea unui armistițiu incomplet să se transforme într-o nouă confruntare militară.

Analiza a fost elaborată de un grup care îi include pe cercetătorul European Council on Foreign Relations Jeremy Shapiro, Samuel Charap de la RAND, directorul general al Institutului Clingendael, Bob Deen, directorul Institutului Finlandez pentru Afaceri Internaționale, Hiski Haukkala, Ivan Krastev, Hanna Notte și fostul oficial american Jim O’Brien. ECFR precizează că publicațiile sale exprimă opiniile autorilor, nu o poziție colectivă a organizației.

Prima etapă ar începe numai după încheierea unui armistițiu negociat în principal de Ucraina și Rusia. În primii aproximativ doi ani, părțile ar delimita clar linia de control, ar interzice noi operațiuni ofensive de amploare și ar stabili restricții asupra rachetelor cu rază lungă și a platformelor de atac amplasate în apropierea frontului. Ar urma să fie create o linie militară directă între Rusia și Ucraina și un mecanism comun sau tripartit de monitorizare, care ar putea beneficia de susținerea Organizației Națiunilor Unite fără a fi administrat neapărat de aceasta.

Autorii separă monitorizarea armistițiului de evaluările serviciilor occidentale de informații. Mecanismul comun ar fi folosit pentru raportarea incidentelor și soluționarea disputelor dintre părți, în timp ce guvernele europene și american ar continua să folosească informații clasificate, imagini prin satelit și date ucrainene pentru a decide dacă Rusia pregătește o nouă ofensivă și ce măsuri de descurajare sunt necesare.

După o perioadă de aproximativ șase până la 12 luni fără încălcări majore și cu acces constant pentru inspectori, procesul ar putea trece la stabilizarea frontului. În această etapă, autorii propun zone cu efective și armament reduse de ambele părți ale liniei de contact, retragerea verificată a artileriei grele și a sistemelor cu rază lungă și canale directe între comandanții locali ruși și ucraineni.

În paralel, ar fi deschis un al doilea canal între NATO și Rusia pentru notificarea exercițiilor militare, schimburi limitate de date privind forțele și pozițiile, observarea anumitor manevre și reluarea discuțiilor americano-ruse privind stabilitatea strategică. Ucraina ar participa direct la negocierile privind propria linie de contact și ar trebui consultată când discuțiile NATO–Rusia îi afectează securitatea, dar cele două procese nu ar fi reunite într-o singură negociere.

Documentul propune și canale separate pentru incidentele din Marea Neagră, desfășurările NATO–Rusia și situațiile care ar putea declanșa sancțiuni sau răspunsuri militare. Turcia ar avea un rol central în mecanismul privind Marea Neagră, datorită controlului asupra Bosforului și Dardanelelor și relațiilor de lucru menținute atât cu Moscova, cât și cu Kyiv.

În etapa următoare, estimată de autori pentru anii patru până la șapte după armistițiu, regulile s-ar concentra asupra poziționării forțelor, notificării deplasărilor și limitării celor mai destabilizatoare sisteme, fără să împiedice Ucraina, statele europene sau Rusia să își reconstruiască armatele. Propunerea include plafoane geografice pentru efective în apropierea Ucrainei și flancului estic al NATO, observatori la unele exerciții și discuții privind amplasarea rachetelor și a sistemelor cu utilizare duală.

Atacurile hibride ar fi tratate printr-un sistem separat de certificare și sancționare. Sabotarea infrastructurii critice, atacurile cibernetice asupra serviciilor esențiale, operațiunile împotriva proceselor electorale sau atacurile asupra producției europene de apărare ar putea fi considerate încălcări dacă dovezile ating standarde convenite. Autorii recunosc că atribuirea acestor operațiuni va rămâne contestată și nu propun un tratat general de neagresiune cibernetică.

Sprijinul acordat Ucrainei ocupă un loc central. Studiul propune o Ucraină „defensabilă și rezilientă”, suficient de înarmată pentru ca o nouă invazie să fie costisitoare, dar fără o postură militară construită pentru operațiuni ofensive împotriva teritoriului rus. Autorii susțin continuarea ajutorului militar, producția comună de armament, dezvoltarea industriei ucrainene de apărare și integrarea progresivă în UE. Ei precizează că pretențiile juridice și politice ale Ucrainei asupra teritoriilor ocupate trebuie păstrate, fără recunoașterea cuceririlor ruse.

Studiul propune folosirea etapelor integrării europene, a finanțării pentru reconstrucție și a cooperării militare ca stimulente pentru respectarea cadrului de către Kyiv. Autorii avertizează în același timp că aderarea la UE nu poate înlocui o garanție militară clară. Clauza de asistență reciprocă din articolul 42 alineatul (7) al Tratatului privind Uniunea Europeană nu dispune de structura integrată de comandă și de angajamentele de apărare ale NATO, iar orice garanție suplimentară ar trebui să aibă declanșatoare și proceduri decizionale proprii.

Pentru Rusia, autorii propun o combinație de descurajare și stimulente economice. Relaxarea sancțiunilor ar urma să fie acordată numai după verificarea unor comportamente concrete, să poată fi retrasă rapid și să fie urmată de reactivarea restricțiilor atunci când Rusia încalcă regulile. Documentul nu presupune că Moscova își dorește cooperarea și recunoaște că autoritățile ruse ar putea considera instabilitatea mai avantajoasă decât un sistem cu limite și verificări.

Deciziile privind respectarea condițiilor ar putea fi luate de un grup european format din state cu putere militară, resurse financiare și expunere geografică ridicate. Studiul menționează Franța, Germania, Polonia, Regatul Unit și statele nordice și baltice, în timp ce instituțiile UE ar gestiona componentele economice, sancțiunile, extinderea și legitimitatea politică.

Autorii propun ca acest grup să stabilească dinainte ce reprezintă o încălcare și ce consecințe produce. Încălcările procedurale minore ar putea suspenda o rundă de negocieri sau o etapă de relaxare a sancțiunilor, refuzul accesului inspectorilor ar putea reactiva parțial restricțiile, iar atacurile majore asupra producției de apărare ar putea declanșa măsuri mai ample. Deciziile ar fi luate prin majoritate calificată, pentru ca un singur stat să nu poată bloca aplicarea unei reacții deja convenite.

Cooperarea cu Rusia ar fi permisă în domenii limitate, precum schimburile de prizonieri, siguranța nucleară, navigația comercială în Marea Neagră, căutarea și salvarea în Arctica, combaterea proliferării și schimbul de date climatice. Aceste canale nu ar reprezenta normalizarea relațiilor și ar putea fi suspendate dacă Rusia desfășoară acțiuni destabilizatoare grave într-un alt domeniu.

Instituționalizarea completă a sistemului ar putea necesita peste zece ani. Printre variantele descrise se află o comisie americano-europeano-rusă pentru reducerea riscurilor, un instrument modular de control al armamentului și protocoale permanente pentru gestionarea crizelor. Autorii recunosc că această etapă ar putea să nu fie atinsă și folosesc perioadele propuse drept orientări, nu drept calendar negociat.

Propunerea apare în timp ce războiul continuă, iar poziția oficială a Uniunii Europene rămâne sprijinirea unei păci cuprinzătoare, juste și durabile, bazate pe Carta ONU, dreptul internațional și integritatea teritorială a Ucrainei. Consiliul European a cerut Rusiei, în iunie 2026, să accepte un armistițiu complet, necondiționat și imediat și a precizat că drumul către pace nu poate fi decis fără Ucraina.

Liderii UE au declarat că statele membre sunt pregătite să contribuie la garanții de securitate pentru Ucraina și la monitorizarea unui eventual armistițiu, inclusiv prin Centrul Satelitar al Uniunii Europene. Aceasta este însă o poziție politică generală; instituțiile europene nu au adoptat sistemul în cinci etape, grupul european de decizie sau mecanismul automat de relaxare și reactivare a sancțiunilor propuse în studiul ECFR.

Consiliul a prelungit în iunie sancțiunile economice sectoriale împotriva Rusiei până la 31 iulie 2027 și a continuat să adopte noi listări în iulie, inclusiv împotriva unor entități implicate în fabricarea dronelor folosite de Rusia. Măsurile actuale urmăresc menținerea presiunii asupra Moscovei pentru oprirea războiului și participarea la negocieri semnificative, fără existența unui calendar oficial pentru relaxarea lor după un eventual armistițiu.