IEEP recomandă finanțarea alternativelor accesibile înainte ca orașele să restricționeze încălzirea poluantă

Orașele care limitează încălzirea poluantă trebuie să pregătească și finanțarea trecerii la alternative accesibile, pentru ca interdicțiile să nu agraveze sărăcia energetică. Aceasta este recomandarea centrală a unui ghid publicat la 20 octombrie 2026 de Institute for European Environmental Policy (IEEP). Pe baza experiențelor din Sofia, Cracovia, Utrecht și Madrid, cercetătorii propun „zone de încălzire curată” care să combine reguli locale, investiții în infrastructură, renovarea locuințelor și sprijin pentru gospodăriile vulnerabile.

Încălzirea rezidențială rămâne o sursă importantă de poluare a aerului în numeroase orașe europene. Arderea lemnului, cărbunelui și a altor combustibili în instalații vechi produce particule fine și alți poluanți, iar episoadele din sezonul rece pot fi agravate de izolarea slabă a locuințelor și de condițiile geografice. Ghidul IEEP, intitulat Towards Clean Heating Zones in Europe: A Handbook for Practitioners and Policymakers, examinează cum pot interveni administrațiile locale fără să impună costuri imposibil de suportat populației cu venituri reduse.

Conceptul se inspiră din zonele cu emisii reduse folosite în transport, dar aplică un pachet de măsuri încălzirii locuințelor. Autoritățile pot restricționa anumite tipuri de combustibili sau echipamente, susține tehnologii mai puțin poluante și extinde infrastructura energetică. În viziunea autorilor, rezultatele depind de disponibilitatea alternativelor și de sprijinul oferit înainte ca restricțiile să devină obligatorii. Ghidul propune o metodă de politică publică, fără să instituie o interdicție comună tuturor orașelor UE.

La Sofia, o zonă cu emisii reduse pentru încălzirea locuințelor funcționează din 1 ianuarie 2025 în nouă districte. Restricțiile asupra combustibililor solizi se aplică în zone în care sunt disponibile rețele de termoficare sau de distribuție a gazelor, iar extinderea la întreaga municipalitate este prevăzută de la 1 ianuarie 2029. Studiul de caz arată cât de mult contează accesul efectiv la infrastructură, informațiile despre gospodăriile vulnerabile și capacitatea administrației de a organiza înlocuirea instalațiilor.

Gospodăriile cu venituri reduse pot depinde de lemn și cărbune tocmai pentru că nu își permit o investiție inițială într-un alt sistem. Sprijinul financiar și asistența tehnică sunt, prin urmare, parte a aplicării măsurii, alături de comunicare și verificarea respectării regulilor. În cazul Sofiei, raportul avertizează că este încă devreme pentru evaluarea completă a efectelor noilor restricții asupra calității aerului.

Cracovia oferă un exemplu cu o perioadă mai lungă de aplicare. Interdicția asupra combustibililor solizi pentru încălzire a intrat în vigoare în septembrie 2019, după mobilizare civică, modificări legislative și programe de sprijin. Studiul IEEP consemnează scoaterea din uz a 25.182 de instalații individuale în perioada 2012–2019.

IEEP indică și o scădere a concentrației medii anuale PM2,5 de la aproximativ 37 micrograme pe metru cub în 2013 la 17 în 2024. Această evoluție acoperă o perioadă în care au fost aplicate mai multe intervenții, înainte și după intrarea în vigoare a interdicției. Ea nu poate fi atribuită integral unei singure reguli și nici nu înseamnă că episoadele de poluare din sezonul rece au dispărut. Lecția evidențiată de cercetători este pregătirea tranziției prin finanțare și cooperare între administrație, locuitori, organizații civice și comunitatea științifică.

Madrid și Utrecht ilustrează măsuri cu domenii și calendare diferite. În capitala Spaniei, funcționarea centralelor pe cărbune este interzisă din 1 ianuarie 2022, în cadrul politicilor municipale de calitate a aerului, însoțite de ajutoare pentru modernizarea instalațiilor. Utrecht a interzis din 2025 focurile cu lemne în aer liber și urmărește eliminarea arderii lemnului în interiorul clădirilor din 2030. Pentru etapa din 2030, administrația pregătește aplicarea regulilor și informarea populației; rezultatele acesteia nu pot fi tratate ca efecte deja obținute.

Cele patru orașe au venituri, infrastructuri, competențe juridice și nevoi de încălzire diferite. Cercetarea oferă lecții de implementare, nu o comparație standardizată care să demonstreze că aceeași interdicție ar produce pretutindeni rezultate identice. În plus, reducerea poluanților locali și reducerea emisiilor de carbon sunt obiective legate între ele, dar alegerea tehnologiei trebuie evaluată în raport cu ambele.

Costul inițial este unul dintre obstacolele comune. O pompă de căldură, conectarea la termoficare sau modernizarea clădirii pot necesita sume pe care unele familii nu le au disponibile, chiar dacă investiția ar putea reduce consumul ulterior. Autorii recomandă granturi, subvenții diferențiate, finanțare cu cost redus și renovări care să reducă necesarul de energie. Nivelul ajutorului ar trebui adaptat veniturilor și condițiilor locuinței, astfel încât programele să fie accesibile și celor care nu pot avansa întreaga cheltuială.

Un calendar previzibil este la fel de important. Proprietarii și chiriașii trebuie să știe din timp ce echipamente mai pot folosi, ce alternative există și cum pot solicita sprijin. Consultările, asistența pentru depunerea cererilor și perioadele de tranziție pot reduce obstacolele practice. Eventualele excepții temporare trebuie corelate cu situațiile în care o gospodărie nu are încă o alternativă accesibilă, în limitele cadrului juridic aplicabil.

Pentru România, datele Eurostat arată dimensiunea problemei de suportabilitate. În 2025, 11,9% din populație nu își putea permite să mențină locuința adecvat încălzită, față de 10,8% în 2024. Creșterea de 1,1 puncte procentuale contrastează cu scăderea mediei UE de la 9,2% la 8,8%. Indicatorul descrie situația declarată a persoanelor și nu identifică tipul combustibilului folosit sau numărul familiilor care ar fi afectate de o anumită restricție locală.

Aplicarea unor asemenea politici în orașele românești ar necesita evaluarea surselor locale de poluare, a stării locuințelor și a rețelelor disponibile, împreună cu o analiză a competențelor legale ale administrației. Experiențele analizate de IEEP arată că impunerea unei reguli și posibilitatea reală a locuitorilor de a o respecta trebuie pregătite împreună. Finanțarea, identificarea beneficiarilor vulnerabili și coordonarea cu autoritățile naționale devin astfel condiții ale implementării.

Există deja un cadru european pentru planificarea încălzirii. Directiva privind eficiența energetică cere statelor membre să asigure elaborarea unor planuri locale de încălzire și răcire de către autoritățile regionale și locale, cel puțin în municipalitățile cu peste 45.000 de locuitori. Această obligație de planificare este distinctă de conceptul propus de IEEP și nu presupune automat introducerea unei zone locale cu interdicții asupra combustibililor.

Un alt element este ETS2, sistemul de comercializare a certificatelor pentru combustibilii utilizați în clădiri, transport rutier și alte sectoare, a cărui funcționare a fost amânată până în 2028 prin modificarea legislației europene din martie 2026. Obligațiile de monitorizare și de predare a certificatelor revin entităților reglementate care furnizează combustibili, dar costurile pot influența prețurile plătite de consumatori. Fondul social pentru climă urmărește să sprijine gospodăriile, utilizatorii de transport și microîntreprinderile vulnerabile, inclusiv prin renovări și soluții de încălzire mai curate, în baza planurilor și regulilor aplicabile.

IEEP recomandă finanțare adecvată pentru calitatea aerului în viitorul cadru financiar multianual 2028–2034 și o coordonare mai bună a politicilor de energie, climă și protecție socială. Sunt recomandări pentru decidenți, nu alocări deja aprobate prin publicarea ghidului. Studiul se bazează pe documente, cartografierea politicilor, interviuri și consultări privind cele patru orașe; a fost realizat cu sprijinul Clean Air Fund și al programului LIFE al UE, iar concluziile aparțin autorilor.