Noul buget al UE riscă să ducă banii europeni spre regiunile care au deja industrie, tehnologie și influență

Propunerea Comisiei Europene pentru bugetul Uniunii Europene din perioada 2028–2034 riscă să trimită mai multe resurse către regiunile deja puternice și să slăbească instrumentul care a ajuns cel mai direct în zonele rămase în urmă: politica de coeziune. Avertismentul apare într-o analiză academică publicată în Global Challenges & Regional Science de Andrés Rodríguez-Pose și Federico Bartalucci, care susțin că reforma bugetară poate face Uniunea Europeană mai competitivă pe hârtie, dar mai polarizată teritorial și mai vulnerabilă politic.

Pe scurt

1. Analiza spune că propunerea de buget UE 2028–2034 este cea mai amplă remodelare a bugetului european din istoria Uniunii.

2. Bugetul propus se apropie de 2.000 de miliarde de euro pentru șapte ani, echivalentul a 1,26% din venitul național brut al UE.

3. Comisia propune reducerea arhitecturii bugetare de la 52 de programe la 16 și înlocuirea a peste 500 de instrumente regionale cu 27 de planuri naționale și regionale.

4. Noul Fond European pentru Competitivitate ar primi 234 de miliarde de euro, iar împreună cu Horizon Europe ar ajunge la 409 miliarde de euro, aproximativ 21% din viitorul buget.

5. Autorii avertizează că regiunile care pot atrage cel mai ușor bani pentru competitivitate, apărare și autonomie strategică sunt, în mare parte, aceleași regiuni deja dezvoltate.

Articolul pornește de la o schimbare majoră în filosofia bugetului european. Propunerea pentru Cadrul Financiar Multianual 2028–2034 nu ajustează doar liniile de finanțare, ci redesenează modul în care Uniunea Europeană vrea să cheltuiască banii în următorul deceniu. Accentul se mută mai puternic spre competitivitate, tehnologii strategice, apărare, securitate, autonomie strategică și reacție la crize.

Autorii acceptă că diagnosticul de pornire al Comisiei are o bază reală. Europa a rămas în urma Statelor Unite și Chinei în inovare, tehnologie, capacitate industrială strategică și scalarea firmelor. Pandemia a arătat vulnerabilitățile lanțurilor de aprovizionare, iar invazia Rusiei în Ucraina a expus dependența energetică și limitele arhitecturii europene de securitate.

Problema identificată de Rodríguez-Pose și Bartalucci este felul în care noua arhitectură bugetară ar distribui investițiile pe hartă. Ei susțin că un buget construit în jurul sectoarelor performante și al obiectivelor strategice va tinde să favorizeze regiunile care au deja universități puternice, companii inovatoare, infrastructură de cercetare, industrii avansate, administrații capabile și acces mai bun la decizia națională.

Propunerea Comisiei include un Fond European pentru Competitivitate de 234 de miliarde de euro. Împreună cu Horizon Europe, care ar avea 175 de miliarde de euro, pachetul pentru competitivitate și cercetare ar ajunge la 409 miliarde de euro. În interiorul fondului, cea mai mare fereastră ar fi „reziliență și securitate, industrie de apărare și spațiu”, cu 125,2 miliarde de euro. Alte alocări ar viza digital leadership, tranziție curată și decarbonizare industrială, sănătate, biotehnologie, agricultură și bioeconomie.

Această orientare poate întări capacitatea Europei de a investi în industrii strategice, dar autorii spun că ea are o problemă teritorială. Investițiile în AI, semiconductori, tehnologie digitală, apărare, spațiu sau industrii avansate nu pornesc de la zero. Ele se duc cel mai ușor acolo unde există deja firme, cercetători, lanțuri de aprovizionare, capital, infrastructură și administrații capabile să pregătească rapid proiecte eligibile.

Articolul arată că regiunile cele mai bine poziționate pentru a capta aceste investiții sunt regiuni precum Île-de-France, Oberbayern, Stockholm, Toulouse, Hamburg sau Randstad. Acestea pot beneficia simultan de investiții pentru competitivitate, apărare și autonomie strategică. În sens invers, mari părți din sudul Italiei, interiorul Spaniei, zone rurale din Franța, Balcanii și întinse regiuni din România, Bulgaria și Grecia ar putea rămâne în afara principalelor fluxuri de bani strategici.

Miza este legată de politica de coeziune. În forma sa clasică, politica de coeziune a direcționat bani către regiunile mai sărace, mai puțin dezvoltate sau blocate în stagnare economică. A finanțat infrastructură, formare, dezvoltare regională, servicii publice, parcuri industriale, proiecte locale și investiții vizibile pentru comunități care altfel ar fi avut mai puțin acces la resurse naționale.

Noua propunere consolidează 14 fonduri existente în planuri naționale și regionale de parteneriat. Printre fondurile incluse în această logică se află Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune, Fondul Social European Plus, politica agricolă comună și instrumente pentru pescuit, migrație și securitate. Actualele peste 500 de instrumente regionale ar fi înlocuite de 27 de planuri naționale și regionale.

Comisia prezintă această schimbare ca simplificare, reducere a suprapunerilor și orientare mai clară spre rezultate. Autorii spun însă că efectul poate fi recentralizarea bugetului. Decizia s-ar muta mai mult către guvernele naționale și ministerele de finanțe, iar regiunile ar avea o influență mai slabă asupra investițiilor care le privesc direct.

Articolul spune că această schimbare poate marca trecerea de la o „Europă a regiunilor” la o „Europă a națiunilor”. Formula este importantă deoarece politica de coeziune nu a fost doar o politică de transfer de bani. Ea a creat și o legătură directă între Uniunea Europeană și teritorii: regiuni, orașe, comune, actori locali, universități, firme și organizații sociale.

În multe comunități, Uniunea Europeană a devenit vizibilă prin proiecte concrete: un spital renovat, un drum, un program de formare, un parc de afaceri, o investiție în apă, canalizare, transport sau educație. Dacă finanțarea se mută în planuri naționale centralizate, semnătura europeană poate deveni mai puțin vizibilă, iar prioritățile regiunilor mai slabe pot pierde competiția internă cu capitalele și zonele deja dezvoltate.

Autorii leagă această problemă de geografia nemulțumirii politice. Ei amintesc că aproximativ 60 de milioane de cetățeni trăiesc în locuri cu PIB pe cap de locuitor mai mic decât în 2000, iar o treime din populația UE trăiește în regiuni unde creșterea anuală a PIB nu a trecut de 0,5% de la începutul secolului. Aceste teritorii sunt mai expuse la vot eurosceptic, la sentimentul de abandon și la ideea că integrarea europeană nu mai livrează rezultate pentru viața locală.

Analiza folosește conceptul de „capcană de dezvoltare regională”, adică situația în care o regiune nu este neapărat cea mai săracă, dar își pierde dinamismul, locurile de muncă, productivitatea și perspectivele în raport cu trecutul său și cu media națională sau europeană. În astfel de regiuni, declinul relativ poate produce frustrare politică puternică.

Articolul susține că noul buget poate agrava tocmai aceste diferențe. Dacă banii pentru competitivitate merg în huburile deja inovatoare, dacă banii pentru apărare merg în regiunile cu industrii aerospațiale, navale sau electronice existente, iar banii pentru autonomie strategică ajung în regiunile deja conectate la industrii avansate, atunci teritoriile vulnerabile pierd pe toate planurile.

În domeniul apărării, autorii arată că beneficiile industriale ale reînarmării europene vor fi foarte concentrate. Regiunile cu locuri de muncă în producție de transport, aviație, nave, vehicule militare sau echipamente avansate sunt relativ puține. Ei menționează zone precum Toulouse, Cumbria și Lancashire, Bremen și Hamburg, Friuli-Venezia Giulia și Liguria, Țara Bascilor, Podkarpackie și Sud-Est în România. Majoritatea regiunilor europene nu au această bază industrială și vor suporta costurile bugetare ale apărării fără să vadă neapărat locuri de muncă locale din această creștere de cheltuieli.

Pentru Europa de Est, articolul descrie o situație dificilă. Regiunile apropiate de amenințările de securitate care justifică majorarea cheltuielilor de apărare pot fi mai puțin atractive pentru investiții sensibile, tocmai din cauza expunerii geografice. Frontiera suportă insecuritatea, în timp ce regiunile din spate pot culege dividendele industriale.

În domeniul digitalizării și AI, autorii arată că nu toate regiunile expuse la automatizare au capacitatea de a se adapta. Unele regiuni au mulți angajați în ocupații clericale vulnerabile la AI, dar nu au ecosisteme de inovare suficient de puternice pentru a crea locuri de muncă noi. Alte regiuni par mai puțin expuse la AI nu pentru că sunt reziliente, ci pentru că sunt deja slab integrate în economia cunoașterii.

În domeniul comerțului, articolul discută un nou „China shock” european. Importurile chinezești cresc puternic în domenii precum echipamente electrice, chimicale și vehicule. Spre deosebire de șocul comercial din anii 2000, care a lovit mai ales industrii ușoare, noul val lovește centrul industrial al Europei, inclusiv regiuni auto din Germania, nordul Italiei, Franța centrală și Cehia. Alte regiuni din sudul Europei, România sau Bulgaria au declin industrial din cauze mai structurale, precum demografie, subinvestiții și capacitate instituțională slabă, pentru care barierele comerciale sau politicile de autonomie strategică nu sunt suficiente.

Riscul politic este una dintre temele centrale ale articolului. Autorii spun că politica de coeziune a funcționat ca un antidot parțial la euroscepticism pentru că a făcut Uniunea Europeană vizibilă în zone unde oamenii se simțeau lăsați în urmă. Slăbirea acestei politici, în același timp cu recentralizarea deciziilor la nivel național, poate alimenta exact partidele care cer o „Europă a națiunilor” și mai puține legături directe între Bruxelles și regiuni.

Rodríguez-Pose și Bartalucci spun că problema nu este alegerea între competitivitate și coeziune. Ei susțin că Europa nu poate redeveni competitivă dacă mobilizează doar capitalele, huburile tehnologice și regiunile industriale avansate, lăsând nefolosite resursele umane, firmele și potențialul economic din teritorii vaste. O economie continentală nu poate concura global dacă mari părți ale continentului rămân în stagnare sau se simt excluse din proiect.

Autorii nu resping nevoia de reformă bugetară. Ei recunosc nevoia de simplificare, flexibilitate, investiții strategice, apărare și reacție mai rapidă la crize. Critica lor privește lipsa unor garanții teritoriale puternice în noua arhitectură. Ei susțin că principiile care au făcut politica de coeziune teritorială, concentrarea banilor pe nevoi, programarea multianuală, parteneriatul cu nivelul regional și local și adiționalitatea față de cheltuielile naționale, trebuie păstrate în reguli obligatorii, nu doar menționate în preambuluri.

Articolul avertizează că un buget mai agil și mai geopolitic poate cumpăra flexibilitate pe termen scurt, dar poate pierde capacitatea de integrare pe termen lung. Dacă cetățenii din regiunile aflate în declin nu mai văd investiții europene vizibile, iar banii se concentrează în zone deja prospere, sprijinul politic pentru proiectul european poate deveni mai fragil.

Concluzia analizei este că Uniunea Europeană se află în fața unei alegeri. Poate construi un buget care face competitivitatea teritorial incluzivă și folosește toate regiunile ca parte a capacității europene de creștere. Sau poate construi un buget care accelerează concentrarea investițiilor în locurile deja câștigătoare și lasă regiunile vulnerabile cu mai puțină influență, mai puțină vizibilitate europeană și mai multă nemulțumire politică.

Articolul „A Union under siege, or a Union besieging itself? The EU’s new budget and the future of European integration” a fost publicat în Global Challenges & Regional Science, volumul 7, în septembrie 2026. Autorii sunt Andrés Rodríguez-Pose și Federico Bartalucci. Analiza examinează propunerea Comisiei Europene pentru Cadrul Financiar Multianual 2028–2034, impactul posibil asupra politicii de coeziune și distribuția teritorială a investițiilor legate de competitivitate, apărare și autonomie strategică.