UE blochează executarea hotărârilor ruse împotriva companiilor europene în litigii legate de sancțiuni

Instanțele și autoritățile din Uniunea Europeană nu vor mai putea recunoaște sau executa hotărâri ruse pronunțate împotriva companiilor europene în litigii privind contracte afectate de sancțiunile UE. Noile reguli permit și recuperarea în instanțele statelor membre a prejudiciilor și cheltuielilor juridice produse prin anumite procese inițiate în Rusia sau în alte jurisdicții, atunci când operatorul european nu dispune acolo de remedii efective.

Problema apare atunci când o companie din UE încetează executarea unui contract deoarece plata, livrarea unor bunuri, furnizarea unui serviciu sau relația cu partenerul comercial au devenit interzise prin sancțiunile europene. Partea rusă poate considera că obligația contractuală continuă să existe și poate solicita în fața unei instanțe din Rusia executarea contractului, plata unor penalități sau despăgubiri.

Din perspectiva operatorului european, executarea contractului ar putea însemna încălcarea directă a legislației UE. Din perspectiva instanței ruse, sancțiunile europene pot să nu fie recunoscute drept justificare pentru neexecutarea obligației. Compania poate ajunge astfel într-o situație în care respectarea unei hotărâri ruse ar încălca sancțiunile UE, iar refuzul de a o respecta ar conduce la noi penalități sau măsuri împotriva activelor sale.

O hotărâre pronunțată în Rusia nu produce automat efecte asupra bunurilor aflate în Uniune. Pentru ca partea care a câștigat procesul să poată urmări conturi, participații, proprietăți sau alte active dintr-un stat membru, aceasta trebuie în mod normal să obțină recunoașterea ori executarea hotărârii în jurisdicția respectivă.

Noile reguli elimină această posibilitate pentru deciziile ruse legate de contracte sau tranzacții afectate de sancțiunile UE. Instanțele, autoritățile administrative și alte organisme competente din statele membre nu le pot recunoaște, nu le pot da efect juridic și nu pot dispune executarea lor.

Interdicția nu este limitată la sentințele definitive prin care o companie este obligată să plătească o anumită sumă. Ea acoperă ordine, măsuri provizorii, interdicții și alte forme de protecție juridică acordate de instanțele sau autoritățile ruse. Este inclusă și situația în care decizia nu formulează direct o pretenție contractuală, dar îi dă efect printr-un alt temei juridic, precum răspunderea civilă delictuală.

Regula se aplică atunci când contractul sau tranzacția au fost afectate direct ori indirect, integral sau parțial, de sancțiunile europene. Legătura poate exista, de exemplu, dacă partenerul contractual a fost inclus pe lista persoanelor sancționate, dacă bunurile nu mai pot fi exportate, dacă plata nu mai poate fi procesată de băncile implicate sau dacă furnizarea serviciului a devenit interzisă.

Protecția acoperă și hotărârile pronunțate în contextul insolvenței, falimentului, restructurării sau al unor proceduri similare. O companie rusă ar putea încerca să transforme pretenția rezultată dintr-un contract afectat de sancțiuni într-o creanță recunoscută într-o asemenea procedură. Statele membre nu vor putea executa în UE o decizie rusă care îi conferă efect împotriva operatorului european.

Textul menționează expres deciziile întemeiate pe anumite articole din Codul de procedură arbitrală al Federației Ruse și pe legislație rusă echivalentă. Interdicția este însă formulată mai larg și acoperă și hotărârile date de instanțe sau autorități ruse în temeiul altor norme, dacă pretenția este legată de un contract sau o tranzacție afectate de sancțiuni.

Măsura nu redeschide în instanțele europene fondul litigiului soluționat în Rusia și nu presupune o nouă evaluare a fiecărei obligații contractuale. Efectul principal este refuzul recunoașterii și executării deciziei ruse în statele membre atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regimul sancțiunilor.

Protecția nu împiedică partea rusă să urmărească active ale companiei europene aflate în Rusia sau în alte state care acceptă hotărârea. O companie cu filiale, conturi, proprietăți sau participații pe teritoriul rus poate continua să fie expusă măsurilor luate de autoritățile de acolo. Regulile adoptate de UE pot controla efectele juridice în statele membre, fără să poată opri executarea în afara jurisdicției europene.

Al doilea element permite operatorilor europeni să solicite despăgubiri în instanțele unui stat membru. Dreptul acoperă prejudiciile directe și indirecte, precum și costurile juridice suportate din cauza unor pretenții formulate în instanțele unei țări terțe în legătură cu contracte sau tranzacții afectate de sancțiunile UE.

Prejudiciul direct poate include sumele plătite sau bunurile pierdute ca urmare a unei hotărâri. Pierderile indirecte pot include alte consecințe economice produse de proces, însă întinderea lor va trebui demonstrată în fața instanței competente. Regulamentul nu stabilește automat valoarea despăgubirilor și nu garantează că fiecare cerere va fi admisă.

Operatorul trebuie să arate că nu are acces efectiv la remedii în jurisdicția în care a fost introdus procesul. Condiția delimitează mecanismul de situațiile în care societatea ar putea contesta în mod real și eficient pretenția ori hotărârea prin sistemul juridic respectiv.

Despăgubirile pot fi cerute de la persoana, compania sau entitatea care a introdus procesul în țara terță. Ele pot fi solicitate și de la persoanele sau entitățile care dețin ori controlează reclamantul. Această extindere urmărește situațiile în care acțiunea este introdusă printr-o filială, un intermediar sau o structură aflată sub controlul altei persoane.

Posibilitatea de a obține o hotărâre favorabilă într-un stat membru nu înseamnă că despăgubirea va putea fi recuperată în toate cazurile. Compania europeană va avea nevoie de active asupra cărora hotărârea să poată fi executată. Dacă partea responsabilă nu deține bunuri sau fonduri accesibile în UE ori într-o jurisdicție care recunoaște hotărârea europeană, recuperarea efectivă poate rămâne dificilă.

Regulile extind mecanismul de recuperare a prejudiciilor și la anumite pretenții formulate de persoane sau entități stabilite în țări terțe, nu exclusiv de părți ruse. Un litigiu poate fi introdus de o companie înregistrată într-o altă jurisdicție care este deținută, controlată sau folosită de o persoană vizată de sancțiuni.

Protecția juridică nu permite companiilor europene să ignore orice hotărâre străină și nu se aplică tuturor litigiilor comerciale cu o parte rusă. Trebuie să existe o legătură cu un contract sau o tranzacție a căror executare a fost afectată de măsurile restrictive ale UE.

O hotărâre rusă referitoare la o obligație care nu are legătură cu sancțiunile nu intră automat sub incidența noii interdicții. Instanțele naționale vor trebui să verifice natura contractului, efectul sancțiunilor asupra executării sale, identitatea părților și legătura dintre pretenția formulată și măsurile europene.

Companiile trebuie în continuare să respecte sancțiunile și procedurile naționale de autorizare. Noua protecție nu transformă automat în legală o plată sau o operațiune interzisă și nu înlocuiește eventualele derogări acordate de autoritățile competente pentru tranzacții strict delimitate.

Pachetul include separat unele derogări care permit efectuarea anumitor plăți din fonduri înghețate. Acestea pot acoperi despăgubiri sau beneficii datorate după producerea unui risc asigurat, atunci când beneficiarul nu este sancționat și este stabilit în UE, în Spațiul Economic European, în Elveția sau într-un stat partener. Aceste situații nu modifică regula generală privind nerecunoașterea hotărârilor ruse.

O derogare nu poate fi dedusă din simpla existență a unui contract sau a unei hotărâri. Autoritatea competentă din statul membru trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile și poate impune cerințe proprii înainte de a autoriza eliberarea fondurilor sau efectuarea plății.

Companiile europene implicate în litigii vor trebui să păstreze documentele care arată de ce contractul nu a mai putut fi executat. Acestea pot include data intrării în vigoare a sancțiunii, identitatea persoanelor implicate, bunurile ori serviciile vizate, comunicările cu partenerul contractual și eventualele cereri de autorizare adresate autorităților.

În practică, distincția dintre imposibilitatea juridică de executare și o decizie comercială obișnuită poate fi decisivă. O societate care a încetat contractul din alte motive nu va putea invoca automat noua protecție numai pentru că partenerul său este rus sau pentru că litigiul se desfășoară în Rusia.

Mecanismul poate fi folosit de cetățeni ai statelor membre și de companii constituite potrivit legislației acestora, în condițiile stabilite de regulament. Protecția se poate extinde și asupra unei entități deținute sau controlate de persoana eligibilă, atunci când aceasta suportă prejudiciul produs prin acțiunea introdusă în țara terță.

Aplicarea concretă va reveni instanțelor și autorităților naționale. Acestea vor trebui să stabilească dacă hotărârea străină intră în categoria deciziilor care nu pot fi recunoscute și dacă sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea despăgubirilor solicitate de operatorul european.

Regulile sunt direct aplicabile în toate statele membre. Ele creează un standard comun, astfel încât o hotărâre rusă vizată să nu poată fi executată într-un stat membru după ce a fost refuzată într-un altul numai din cauza diferențelor dintre legislațiile naționale.

Sancțiunile adoptate de UE după invazia pe scară largă a Ucrainei au blocat sau limitat numeroase contracte privind finanțarea, energia, transporturile, tehnologia și furnizarea de servicii. Disputele rezultate pot implica companii care trebuie să aleagă între obligațiile asumate anterior și interdicțiile juridice introduse ulterior.

Rusia a dezvoltat mecanisme prin care instanțele sale pot prelua jurisdicția asupra unor litigii legate de sancțiuni și pot pronunța hotărâri împotriva companiilor străine. Noile reguli europene răspund efectelor pe care asemenea decizii le-ar putea produce asupra activelor și activităților operatorilor din UE, fără să modifice competențele instanțelor ruse pe teritoriul Federației Ruse.