
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat marți, 17 noiembrie, că autoritățile grecești au încălcat dreptul la libertate al unui tată egiptean și al celor doi copii ai săi, ținuți timp de 32 de zile în incinta poliției aeroportului internațional din Atena, fără o decizie individuală de detenție. În cauza R.A. și alții împotriva Greciei, judecătorii au stabilit că minorii, în vârstă de opt și zece ani, au fost supuși unor condiții care constituie tratamente inumane sau degradante, după ce au petrecut 15 zile fără acces la aer liber și nu au beneficiat de activități adaptate vârstei. Curtea a acordat familiei despăgubiri de 32.000 EUR, subliniind că procedurile de azil la frontieră nu pot justifica automat privarea de libertate.
Pe scurt
-
CEDO a constatat încălcarea articolului 5 alineatele (1) și (4) din Convenție pentru toți cei trei reclamanți, reținuți între 25 februarie și 28 martie 2017.
-
Detenția a avut loc fără o decizie individuală motivată, fără evaluarea unor alternative mai puțin restrictive și fără examinarea interesului superior al copiilor.
-
Curtea a constatat încălcarea articolului 3 privind interzicerea tratamentelor inumane sau degradante pentru cei doi copii, dar nu și pentru tată.
-
Judecătorii au acordat 8.000 EUR tatălui și câte 12.000 EUR fiecărui copil, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
-
Hotărârea de Cameră din 17 noiembrie 2026 poate face obiectul unei cereri de trimitere la Marea Cameră în termen de trei luni și nu este încă definitivă.
Cauza examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privește trei cetățeni egipteni, identificați prin inițialele R.A., K.A. și S.A., respectiv un tată și cei doi copii ai săi. La 25 februarie 2017, familia călătorea de la Istanbul către Egipt, cu escală la aeroportul internațional din Atena. După sosire, cei trei au decis să nu se îmbarce în avionul către Egipt și au solicitat protecție internațională autorităților grecești. Poliția aeroportului le-a refuzat intrarea pe teritoriul Greciei și a reprogramat întoarcerea lor la Istanbul. În aceeași zi, familia a fost plasată în spațiile administrate de direcția de poliție a aeroportului.
Cererea de protecție internațională a fost înregistrată la 1 martie, iar autoritățile au aplicat procedura specială de azil la frontieră prevăzută de legislația elenă în vigoare la acel moment. La 9 martie, biroul regional de azil a respins cererea în primă instanță, iar familia a contestat decizia la 13 martie. Procedura de apel a continuat după încheierea șederii în incinta aeroportului. La 28 martie 2017, autoritățile le-au permis să intre pe teritoriul Greciei, după expirarea termenului prevăzut pentru procedura de azil la frontieră. În total, familia petrecuse 32 de zile în incinta poliției aeroportului.
Guvernul grec a susținut că cei trei nu erau deținuți propriu-zis, ci se aflau sub supraveghere într-o zonă special amenajată pentru solicitanții de protecție internațională. Autoritățile au afirmat că spațiul nu era încuiat, că reclamanții aveau acces la hrană, facilități sanitare și mijloace de comunicare și că șederea lor se desfășura în limitele procedurii speciale aplicabile la frontieră.
Judecătorii au reținut că familia se afla sub supraveghere polițienească permanentă, nu putea părăsi liber incinta, iar deplasările în exterior aveau loc sub escortă. Unele documente oficiale foloseau chiar termenul de detenție pentru a descrie situația celor trei. Durata de 32 de zile și caracterul coercitiv al măsurii au determinat Curtea să constate că era vorba despre o privare efectivă de libertate, supusă garanțiilor articolului 5 din Convenție.
Articolul 5 alineatul (1) litera (f) din Convenție permite, în anumite condiții, detenția unei persoane pentru a împiedica intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat. Această posibilitate nu elimină însă obligația autorităților de a respecta cadrul legal aplicabil și de a preveni detenția arbitrară. În cazul familiei egiptene, poliția emisese o decizie de refuz al intrării în Grecia, dar nu adoptase o decizie individuală și motivată prin care să dispună detenția fiecărui reclamant. Autoritățile au invocat dispoziția din legislația elenă care prevedea un termen maxim de 28 de zile pentru anumite proceduri de azil la frontieră. Curtea a stabilit însă că această normă reglementa durata procedurii administrative, nu autoriza în sine privarea de libertate a solicitanților.
Mai mult, autoritățile nu au demonstrat că ar fi examinat posibilitatea utilizării unor măsuri mai puțin restrictive. La 17 martie 2017, avocatul familiei a transmis autorităților o ofertă de găzduire și sprijin material din partea Patriarhiei Copte Ortodoxe din Grecia. Aceasta ar fi putut reprezenta o alternativă la menținerea celor trei în incinta aeroportului. Curtea a reținut că autoritățile nu au examinat efectiv această posibilitate și nici nu au evaluat interesul superior al copiilor înainte de a continua restricția. În consecință, judecătorii au constatat în unanimitate încălcarea articolului 5 alineatul (1). Detenția nu îndeplinea cerințele de legalitate deoarece nu exista o decizie individuală motivată și nu fuseseră examinate alternativele relevante.
La 21 martie 2017, familia a sesizat Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Atena, contestând atât lipsa unui temei legal pentru detenție, cât și condițiile în care era ținută. Prin hotărârea din 27 martie, instanța greacă a respins obiecțiile reclamanților. Judecătorul național a constatat că nu exista o decizie formală de detenție, dar a considerat că restricția era legală deoarece nu fusese depășit termenul de 28 de zile prevăzut pentru procedura de azil la frontieră, calculat de la înregistrarea cererii.
Instanța națională nu analizase în mod real absența unei decizii individuale, existența alternativelor la detenție, interesul superior al minorilor și condițiile materiale în care familia era ținută. Curtea de la Strasbourg a constatat astfel, tot în unanimitate, încălcarea articolului 5 alineatul (4) din Convenție pentru toți cei trei reclamanți. Judecătorii nu au considerat necesar să examineze separat rapiditatea procedurii de control, deoarece deficiențele constatate privind conținutul examinării erau suficiente pentru stabilirea încălcării.
Curtea a examinat separat condițiile materiale ale detenției în raport cu articolul 3 din Convenție, care interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante. La momentul faptelor, cei doi copii aveau opt și zece ani. Familia a fost găzduită într-un spațiu de aproximativ 12 metri pătrați în incinta poliției aeroportului. În primele 15 zile, copiii nu au beneficiat deloc de acces în aer liber.
Ulterior, li s-a permis să iasă sub supraveghere polițienească pentru perioade de aproximativ 15 minute, dar nu în fiecare zi. Spațiul nu dispunea de o curte destinată activităților în aer liber, iar copiilor nu le-au fost puse la dispoziție activități recreative sau posibilități de joacă adaptate vârstei.
Judecătorii au subliniat că vârsta copiilor, caracterul adecvat al spațiilor și timpul petrecut în detenție sunt elemente decisive pentru stabilirea gravității tratamentului. Faptul că minorii au rămas alături de tatăl lor nu exonera autoritățile de obligația de a le asigura condiții corespunzătoare.
Curtea a reținut și constatările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii, CPT, care inspectase anterior spațiile respective. În raportul publicat în septembrie 2017, CPT apreciase că anumite condiții materiale erau în general satisfăcătoare, dar că absența unui spațiu pentru exerciții în aer liber făcea incinta nepotrivită pentru detenții care depășeau 24 de ore.
Pentru Curte, menținerea copiilor timp de 32 de zile într-un asemenea mediu, fără activități și cu acces extrem de limitat în exterior, a depășit pragul de gravitate al articolului 3. Judecătorii au constatat în unanimitate încălcarea interdicției tratamentelor inumane sau degradante în cazul ambilor copii.
Majoritatea de cinci judecători a apreciat că, deși accesul său la aer liber fusese inadecvat, celelalte condiții materiale erau în ansamblu satisfăcătoare și nu atingiseră, în situația sa personală, pragul de gravitate necesar pentru constatarea unei încălcări a articolului 3. Judecătorii au ținut cont de faptul că tatăl avea 32 de ani și nu invocase vulnerabilități personale suplimentare față de situația sa de solicitant de azil. Prin urmare, Curtea nu a constatat încălcarea articolului 3 în cazul lui R.A., deși a recunoscut că detenția acestuia fusese nelegală și că dreptul său la control judiciar efectiv fusese încălcat.
Această concluzie a fost contestată de două judecătoare, Canòlic Mingorance Cairat și Vasilka Sancin, care au formulat o opinie parțial divergentă. În evaluarea lor, lipsa totală a accesului la aer liber pentru primele 15 zile și restricțiile severe menținute mai mult de o lună ar fi fost suficiente pentru a constata tratamente incompatibile cu articolul 3 și în cazul tatălui. Cele două judecătoare au evidențiat și responsabilitatea acestuia de a-și îngriji singur copiii, într-un mediu închis și fără certitudine asupra duratei detenției.
În temeiul articolului 41 din Convenție, Curtea a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți. Tatălui, R.A., i-au fost acordate 8.000 EUR, iar fiecăruia dintre cei doi copii, K.A. și S.A., câte 12.000 EUR. Suma totală este de 32.000 EUR, la care se pot adăuga eventualele obligații fiscale prevăzute în hotărâre. Reclamanții nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, astfel că nu au fost acordate sume distincte pentru această categorie.
Potrivit dispozitivului, despăgubirile trebuie plătite în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă. După expirarea termenului, se aplică dobânzile prevăzute de Curte.
Hotărârea a fost pronunțată de o Cameră a Secției a treia a CEDO, nu de Marea Cameră. În conformitate cu articolul 43 din Convenție, părțile pot solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră în termen de trei luni de la pronunțare. O asemenea cerere este examinată de un complet de cinci judecători, care decide dacă sunt îndeplinite condițiile pentru reexaminare.
Hotărârea devine definitivă dacă părțile declară că nu vor cere trimiterea la Marea Cameră, dacă trec trei luni fără o asemenea cerere sau dacă un colegiu al Marii Camere respinge cererea de trimitere. La 19 noiembrie 2026, hotărârea nu era definitivă.
Cazul privește fapte petrecute în 2017 și a fost soluționat pe baza Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor relevante aplicabile situației de la acel moment. CEDO este o instanță a Consiliului Europei, distinctă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Hotărârea sa stabilește responsabilitatea Greciei în temeiul Convenției, nu constată direct o încălcare autonomă a legislației UE.
Totuși, domeniul detenției solicitanților de protecție internațională este reglementat și de dreptul Uniunii. La momentul faptelor era aplicabil cadrul stabilit prin Directiva 2013/33/UE privind condițiile de primire a solicitanților de protecție internațională. Aceasta prevedea că detenția minorilor trebuie utilizată numai ca ultimă soluție, după examinarea măsurilor mai puțin restrictive, și pentru cea mai scurtă perioadă posibilă.
Directiva (UE) 2024/1346 a reformat condițiile de primire, cu termen de transpunere la 12 iunie 2026 pentru dispozițiile relevante. Ea păstrează garanții privind deciziile motivate, controlul judiciar și protecția minorilor. Aceste norme actuale nu au fost utilizate retroactiv de CEDO pentru a judeca detenția familiei din 2017.
Dacă hotărârea devine definitivă, executarea ei va fi supravegheată de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, în conformitate cu procedura prevăzută de Convenție.

















