Curtea de Justiție obligă instanțele române să nu lase fraudele grave cu fonduri europene să se prescrie prin aplicarea legii penale mai favorabile

Instanțele române nu pot închide dosarele de fraudă gravă care afectează bugetul Uniunii Europene aplicând retroactiv interpretarea mai favorabilă privind prescripția stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție în 2022. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menținut regula stabilită anterior în cauza Lin și a precizat că aceasta trebuie respectată în toate procesele care nu s-au încheiat printr-o hotărâre definitivă.

Hotărârea Marii Camere a fost pronunțată la 16 iulie în cauza Lin II, pornită dintr-un dosar de evaziune fiscală soluționat de Curtea de Apel Oradea. Cauza privește 12 facturi pentru achiziții fictive, folosite între 2012 și 2014 pentru reducerea bazei de impozitare a unei companii, cu un prejudiciu total de aproximativ 59.300 de euro, din care circa 36.100 de euro reprezentau TVA.

Dosarul aflat la baza hotărârii privește un administrator acuzat că a ajutat la comiterea unei evaziuni fiscale continue. Între mai 2012 și ianuarie 2014, acesta ar fi pus la dispoziția unei alte persoane 12 facturi pentru achiziții care nu avuseseră loc, documentele fiind înregistrate în contabilitatea unei companii pentru a reduce taxele datorate.

Prejudiciul total calculat de autorități a fost de 268.536 de lei, echivalentul a aproximativ 59.304 euro. Din această sumă, TVA-ul evitat a reprezentat 163.656 de lei, aproximativ 36.142 de euro. Tribunalul Bihor l-a condamnat în primă instanță, dar Curtea de Apel Oradea a închis procesul la 21 martie 2024, considerând că termenul de prescripție expirase.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a atacat această decizie la Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorii au susținut că instanța de apel nu aplicase hotărârea Lin din 2023, prin care Curtea de Justiție stabilise că judecătorii români trebuie să lase neaplicată interpretarea Înaltei Curți referitoare la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile în calcularea prescripției pentru fraudele grave care afectează interesele financiare ale UE.

Problema a apărut după ce Curtea Constituțională a declarat neconstituțională, în 2018, formula din Codul penal care permitea întreruperea prescripției prin efectuarea oricărui act de procedură, inclusiv a unuia care nu era comunicat suspectului sau inculpatului. Parlamentul și Guvernul nu au corectat imediat textul, iar Curtea Constituțională a stabilit în 2022 că, între 25 iunie 2018 și 30 mai 2022, legislația română nu prevăzuse niciun act care să întrerupă prescripția.

Înalta Curte a decis ulterior că această regulă mai favorabilă trebuia aplicată retroactiv și faptelor comise înainte de 2018. În practică, actele de urmărire penală efectuate și comunicate legal înainte de decizia Curții Constituționale își puteau pierde retroactiv efectul de întrerupere a prescripției, ceea ce a permis închiderea unor dosare vechi.

În prima hotărâre Lin, din iulie 2023, Curtea de Justiție a făcut o distincție între deciziile Curții Constituționale și interpretarea Înaltei Curți. Judecătorii români nu trebuie să ignore deciziile Curții Constituționale, deoarece acestea protejează claritatea și previzibilitatea legii penale, principii esențiale într-un stat de drept.

Interpretarea dată de Înalta Curte în 2022 are un efect diferit. Aplicarea sa extinde retroactiv perioada în care actele de procedură nu întrerup prescripția și la anii anteriori lui 2018. Curtea de Justiție a considerat că această extindere mărește atât de mult riscul ca fraudele grave să rămână nepedepsite, încât reduce în mod substanțial eficiența obligației României de a proteja bugetul european.

Prejudiciul total stabilește dacă frauda este gravă

Înalta Curte a cerut și clarificarea pragului de 50.000 de euro folosit în dreptul european pentru definirea fraudei grave. În dosarul de la Oradea, prejudiciul total depășea acest nivel, dar valoarea TVA-ului evitat era mai mică.

Curtea de Justiție a stabilit că trebuie luat în calcul prejudiciul total produs prin fraudă, nu numai suma care poate fi atribuită direct bugetului Uniunii. O fraudă este obligatoriu calificată drept gravă atunci când valoarea totală depășește 50.000 de euro, chiar dacă pierderea efectivă suportată de UE nu ajunge singură la acest prag.

Calcularea exactă a pierderii europene este dificilă în cazurile de TVA, deoarece bugetul UE nu primește direct o cotă simplă din fiecare taxă încasată sau neîncasată. Contribuția bazată pe TVA rezultă dintr-o formulă aplicată bazei armonizate a fiecărui stat, care include ajustări și limite raportate la venitul național brut.

Folosirea prejudiciului total oferă un criteriu mai clar pentru anchetatori, instanțe și persoanele cercetate. În cauza Lin II, suma totală de aproximativ 59.300 de euro depășește pragul european, astfel încât frauda poate fi tratată drept gravă chiar dacă TVA-ul evitat a fost de aproximativ 36.100 de euro.

Pragul de 50.000 de euro este nivelul peste care frauda trebuie obligatoriu considerată gravă. Statele membre pot prevedea și un prag mai mic sau pot considera grave anumite fraude sub 50.000 de euro, în funcție de circumstanțe și de legislația națională.

Instanțele nu trebuie să verifice din nou riscul de impunitate

Înalta Curte a întrebat dacă fiecare judecător trebuie să stabilească în dosarul concret că aplicarea regulii naționale privind legea penală mai favorabilă produce un risc sistemic de impunitate. Dreptul român nu oferă criterii specifice pentru o asemenea evaluare, iar unele completuri ale Înaltei Curți au considerat că judecătorii nu pot face singuri o analiză cu efecte atât de largi.

Curtea de Justiție a răspuns că riscul a fost deja constatat în hotărârea Lin și nu trebuie demonstrat din nou în fiecare cauză. Instanțele române trebuie să pornească de la concluzia obligatorie că aplicarea Deciziei nr. 67/2022 în dosarele de fraudă gravă asupra intereselor financiare ale UE produce un asemenea risc.

Între februarie 2014 și iunie 2018, actele de procedură puteau întrerupe legal prescripția. Între iunie 2018 și mai 2022, din cauza vidului legislativ constatat de Curtea Constituțională, acestea nu au mai avut un asemenea efect. Interpretarea Înaltei Curți din 2022 a extins retroactiv această situație favorabilă și asupra primei perioade, adăugând încă 51 de luni celor aproape 47 de luni în care prescripția nu putea fi întreruptă.

Curtea de Justiție consideră că pierderea retroactivă a efectelor unor acte legale pe care procurorii și instanțele se bazaseră în timpul anchetelor compromite capacitatea statului de a finaliza dosarele complexe. Consecința este mai importantă în fraudele fiscale și financiare care necesită verificarea mai multor companii, documente contabile și tranzacții desfășurate pe perioade lungi.

Interdicția de a crea o lege penală hibridă rămâne intactă

În dreptul român, judecătorii nu pot lua prevederile cele mai favorabile din mai multe legi succesive pentru a construi o combinație nouă, cunoscută drept lex tertia. Ei trebuie să aleagă și să aplice în ansamblu legea considerată mai favorabilă inculpatului.

Unele completuri ale Înaltei Curți au susținut în 2024 că aplicarea hotărârii Lin ar încălca această interdicție constituțională. Curtea de Justiție a respins argumentul și a explicat că nu obligă instanțele să combine fragmente din legi diferite.

Pentru faptele comise înainte de februarie 2014, instanțele pot aplica regulile privind întreruperea prescripției din vechiul Cod penal. Pentru cele comise între februarie 2014 și iunie 2018, pot folosi regulile în vigoare la data faptelor. Pentru perioada dintre iunie 2018 și mai 2022, rămâne valabilă concluzia Curții Constituționale că nu exista niciun motiv de întrerupere, iar noua regulă introdusă în mai 2022 se aplică faptelor comise după intrarea sa în vigoare.

Diferența este că regulile favorabile stabilite pentru perioada 2018–2022 nu pot fi extinse retroactiv la fraudele grave anterioare care afectează bugetul UE. Curtea a considerat că această soluție nu creează o lege nouă, ci păstrează regulile aplicabile în fiecare perioadă și înlătură efectul interpretării din 2022 care le combina retroactiv.

Hotărârile definitive nu trebuie redeschise

Protecția intereselor financiare ale UE nu permite redeschiderea automată a tuturor dosarelor închise pentru prescripție. Atunci când o hotărâre a devenit definitivă după epuizarea căilor de atac și a constatat încetarea răspunderii penale, dreptul UE nu obligă instanțele să o anuleze.

Principiul autorității de lucru judecat protejează stabilitatea raporturilor juridice și împiedică reluarea fără limite a proceselor. Situația poate fi diferită numai dacă dreptul național permite deja redeschiderea unei hotărâri definitive în condiții comparabile pentru încălcări ale dreptului intern.

O decizie împotriva căreia a fost introdusă o cale de atac ce face parte din desfășurarea normală a procesului nu este însă definitivă în sensul dreptului UE. Denumirea națională a căii de atac, inclusiv clasificarea sa drept extraordinară, nu este decisivă dacă ea poate fi introdusă într-un termen stabilit și fără existența unor împrejurări excepționale.

În cauza analizată, Parchetul a atacat hotărârea Curții de Apel Oradea prin recurs în casație. Curtea de Justiție arată că decizia nu pare să fi dobândit autoritate de lucru judecat cât timp această cale de atac nu a fost soluționată, iar Înalta Curte trebuie să aplice regulile europene privind protejarea intereselor financiare ale UE.

Curtea a menținut această concluzie chiar pentru cauzele în care prescripția ar fi expirat înainte de hotărârea Lin din 2023 dacă ar fi fost calculată potrivit Deciziei nr. 67/2022. Obligația de a proteja eficient bugetul european exista în dreptul român înainte ca vreuna dintre fraudele grave comise după aderarea la UE să se poată prescrie, iar hotărârea Lin a clarificat sensul unor norme europene deja aplicabile.

Hotărârea nu stabilește vinovăția persoanei judecate în dosarul de la Oradea și nici pedeapsa care ar trebui aplicată. Înalta Curte trebuie să soluționeze recursul în casație și să recalculeze prescripția fără standardul național privind legea penală mai favorabilă declarat incompatibil cu dreptul UE pentru fraudele grave asupra intereselor financiare ale Uniunii.