Tribunalul UE respinge încercarea a două ONG-uri de a contesta indirect ținta climatică pentru 2030

Tribunalul Uniunii Europene a respins acțiunea prin care două organizații de mediu încercau să obțină reexaminarea alocărilor anuale de emisii ale statelor membre, argumentând că acestea pornesc de la ținte climatice insuficient de ambițioase pentru limitarea încălzirii globale la 1,5°C. Instanța a decis că o asemenea procedură nu poate fi folosită pentru a determina Comisia Europeană să modifice indirect obiective climatice stabilite prin legislație de Parlamentul European și Consiliu.

Litigiul privește modul în care sunt transpuse în limite anuale pentru statele membre obiectivele climatice europene pentru 2030. Legea europeană a climei stabilește pentru întreaga economie a UE o reducere netă obligatorie a emisiilor de gaze cu efect de seră de cel puțin 55% până în 2030 față de nivelurile din 1990, în perspectiva atingerii neutralității climatice în 2050.

Pentru sectoarele acoperite de Effort Sharing Regulation, precum transportul rutier, clădirile, agricultura, deșeurile și alte activități din afara actualului sistem principal de comercializare a certificatelor de emisii, legislația prevede separat o reducere la nivelul UE de 40% în 2030 față de 2005. Parlamentul și Consiliul au ridicat această țintă în 2023, în cadrul pachetului legislativ destinat aplicării obiectivului general de cel puțin 55%.

Comisia trebuie apoi să transforme cadrul legislativ în alocări anuale exprimate în tone de CO₂ echivalent pentru fiecare stat membru. În iunie 2023, aceasta a adoptat decizia prin care au fost stabilite noile alocări pentru perioada 2023–2025 și traseul necesar până în 2030.

Global Legal Action Network, organizație cu sediul în Irlanda, și Climate Action Network Europe, cu sediul la Bruxelles, au cerut Comisiei în august 2023 o reexaminare internă a acestei decizii în baza Regulamentului Aarhus, mecanism care permite organizațiilor și anumitor membri ai publicului să solicite revizuirea unor acte administrative ale instituțiilor UE dacă acestea ar contraveni dreptului mediului.

Argumentul ONG-urilor depășea însă calculul concret al alocărilor. Ele susțineau că ținta generală de cel puțin 55% până în 2030 fusese stabilită pe baza unei evaluări insuficiente și că UE ar fi trebuit să urmărească reduceri mai mari, inclusiv de 60% sau 65% față de 1990, pentru a contribui în mod adecvat la obiectivul Acordului de la Paris privind limitarea creșterii temperaturii globale la 1,5°C.

Organizațiile au criticat și evaluarea de impact realizată de Comisie în 2020, înaintea propunerii care a dus la adoptarea țintei de 55%. Printre argumentele prezentate se aflau modul de evaluare a reducerilor globale necesare, contribuția echitabilă a UE, fezabilitatea unor reduceri interne mai mari și efectele schimbărilor climatice asupra drepturilor fundamentale.

Comisia a refuzat reexaminarea, explicând în principal că, atunci când stabilește alocările anuale, nu are libertatea politică de a alege o altă țintă climatică. Nivelurile de ambiție fuseseră deja stabilite de Parlament și Consiliu, iar sarcina Comisiei era să le aplice folosind formula prevăzută de legislație.

Tribunalul a confirmat această delimitare a competențelor. Actele de punere în aplicare pot detalia modul în care legislația este aplicată uniform, dar nu pot modifica sau completa alegerile esențiale făcute de legislator. În cazul alocărilor de emisii, Comisia era obligată să folosească țintele stabilite de Legea europeană a climei și de Effort Sharing Regulation.

Dacă ar fi folosit o țintă diferită pe motiv că nivelul de 55% este insuficient în raport cu Acordul de la Paris sau cu alte norme de mediu, Comisia și-ar fi depășit competențele de punere în aplicare și ar fi intervenit într-o alegere legislativă care aparține Parlamentului și Consiliului.

Același principiu limitează și ceea ce Comisia poate face atunci când primește o cerere de reexaminare internă. Tribunalul a stabilit că mecanismul Aarhus nu îi permite Comisiei să folosească examinarea unui act administrativ pentru a redeschide legislația pe care acel act este obligat să o aplice. O asemenea posibilitate ar afecta repartizarea competențelor dintre instituțiile UE și securitatea juridică.

Instanța a subliniat că ținta generală de 55% și obiectivul de 40% pentru sectoarele Effort Sharing au fost stabilite prin acte legislative adoptate în procedura legislativă ordinară. Aceste acte nu pot face ele însele obiectul procedurii de reexaminare internă prevăzute pentru acte administrative nelegislative.

Hotărârea nu stabilește dacă ținta europeană de 55% este suficientă din punct de vedere științific pentru limitarea încălzirii la 1,5°C și nici dacă o țintă de 60% sau 65% ar fi fost mai potrivită. Tribunalul a soluționat problema competențelor și a procedurii prin care ONG-urile încercau să obțină revizuirea nivelului de ambiție.

Instanța nu a validat însă integral argumentația juridică folosită inițial de Comisie. Într-unul dintre puncte, Tribunalul a stabilit că instituția a greșit atunci când a considerat că simplul fapt că evaluarea de impact din 2020 nu producea efecte juridice externe împiedica folosirea eventualelor sale deficiențe într-o cerere împotriva actului final. Defectele unui document pregătitor pot, în anumite condiții, fi invocate atunci când este contestat actul definitiv care se bazează pe acesta.

Tribunalul a constatat o a doua eroare atunci când Comisia a tratat Effort Sharing Regulation drept singurul „drept al mediului” relevant pentru examinarea legalității deciziei sale. Noțiunea din Regulamentul Aarhus trebuie interpretată larg și poate cuprinde și alte norme ale UE care contribuie la obiectivele politicii de mediu.

Aceste constatări nu au schimbat însă rezultatul procesului. Evaluarea de impact din 2020 fusese realizată ca parte a procesului care a dus la propunerea legislativă pentru ridicarea țintei climatice, iar Tribunalul a considerat că legătura sa cu procesul legislativ oferea un motiv separat și legal pentru ca argumentele respective să nu poată fi folosite în această procedură de reexaminare.

Tribunalul a ajuns astfel la concluzia că argumentele prezentate formal împotriva alocărilor anuale nu identificau deficiențe independente ale modului în care Comisia efectuase calculul. Ele reveneau în esență la contestarea țintelor legislative pentru 2030 și a evaluării care precedase adoptarea acestora.

Acțiunea a fost respinsă în întregime. Totuși, pentru că Tribunalul a constatat erori de drept în unele dintre motivele folosite de Comisie, organizațiile reclamante au fost obligate să suporte propriile cheltuieli și numai o treime din cheltuielile Comisiei, în locul unei obligări integrale la plata acestora.

Hotărârea Tribunalului nu este neapărat ultima etapă a litigiului. Împotriva acesteia poate fi introdus un recurs la Curtea de Justiție în termenul prevăzut, dar acesta este limitat la chestiuni de drept și nu reprezintă o nouă examinare completă a faptelor cauzei.