Importăm mai mult când avem nevoie de mai puțin: radiografia unui sistem energetic dezechilibrat

Cifrele INS pentru luna februarie 2026, spun ceva foarte incomod: România nu are o problemă simplă de “consum”, ci una de structură, planificare și substituție proastă între resurse.

Chiar când unele nevoi fizice scad sau producția internă crește, România ajunge să importe mai mult exact acolo unde sistemul este rigid, prost coordonat sau lăsat fără investiții. Asta înseamnă că discursul „ținem tot ce avem și suntem siguri” nu se confirmă automat în date. În mai multe segmente, sistemul pare mai dependent comercial, nu mai suveran.

1. Cărbune. Necesarul scade cu 20%, dar importurile cresc cu 520%

Asta este probabil cea mai compromițătoare cifră pentru teza „hai să menținem cărbunele ca garanție de securitate”.

Dacă ai nevoie de mai puțin cărbune, dar imporți exploziv mai mult, înseamnă una sau mai multe dintre următoarele:

• producția internă de cărbune s-a prăbușit mai repede decât a scăzut consumul;
• termocentralele pe cărbune funcționează, dar nu mai sunt alimentate competitiv și stabil din sursă internă;
• s-a intrat pe un model absurd: ții în viață capacități “naționale”, dar le hrănești din import;
• pot exista și efecte de stocuri/logistică, dar la +520% nu mai vorbim de fluctuație normală, ci de rupere de echilibru.

Aici argumentul pro-cărbune devine foarte slab. Nu mai poți spune serios că menținerea centralelor pe cărbune înseamnă automat independență energetică, dacă lanțul lor de aprovizionare devine din ce în ce mai import-dependent. În acest caz, nu păstrezi o resursă strategică, ci păstrezi o tehnologie veche cu combustibil tot mai puțin sigur și tot mai scump.

Pe românește: nu ții în viață “siguranța sistemului”; ții în viață un cost mare și o iluzie politică.

2. Țiței. Producția scade cu 9%, importurile scad cu 18%, dar cresc importurile de produse petroliere cu 23%

Aici semnalul este clar, România importă mai puțin materie primă și mai mult produs finit, mai ales motorină. Asta arată o slăbiciune de rafinare, de structură a cererii sau de optimizare comercială.

Întrebarea ta „de ce au scăzut importurile de țiței?” are câteva răspunsuri plauzibile, iar cele mai solide economic sunt acestea:

• rafinăriile au procesat mai puțin țiței, fie din motive tehnice, comerciale, de mentenanță, de marjă sau de cerere;
• piața a preferat să importe direct produse finite, mai ales motorină, în loc să importe țiței și să rafineze local;
• structura cererii s-a mutat spre produse pe care sistemul intern nu le acoperă eficient;
• dacă importurile de produse petroliere cresc, în timp ce țițeiul scade, asta sugerează că valoarea adăugată se mută în afara țării.

Asta este foarte important politic și economic. Nu e suficient să spui că ai rafinării; trebuie să te uiți dacă ele reduc dependența sau doar coexistă cu o dependență crescută de motorină din import.

România poate avea infrastructură petrolieră, dar dacă ajunge să tragă tot mai multă motorină din afară, atunci veriga vulnerabilă nu mai este extracția, ci capacitatea de a transforma resursa în produsul cerut de economie.

Ceea ce devine cu adevărat acuzator nu este doar dezechilibrul în sine, ci momentul în care apare.
Această mutare — mai puțin țiței importat, dar mai multă motorină din afară — se produce exact într-un context în care tensiunile geopolitice (inclusiv riscurile din zona Golfului) erau deja în creștere și vizibile pentru orice actor strategic.

Asta ridică o întrebare incomodă:

• dacă riscurile pe lanțurile globale de aprovizionare erau anticipate,
• de ce sistemul a evoluat în direcția creșterii dependenței de produse finite importate, nu a consolidării procesării interne?

Cu alte cuvinte, nu doar că veriga slabă s-a mutat de la extracție la rafinare, dar asta s-a întâmplat exact când ar fi trebuit întărită.

3. Gaz. Consumul crește cu 11%, importurile cresc cu 47%

Asta arată o elasticitate proastă a sistemului intern. O creștere de consum de 11% nu ar trebui să împingă importurile cu 47% decât dacă:

• producția internă nu poate răspunde suficient de repede;
• depozitele/stocurile au fost gestionate astfel încât s-a apelat mai mult la import;
• există probleme de sezonalitate, preț, contracte sau disponibilitate internă;
• consumul marginal suplimentar este acoperit disproporționat din import.

Cu alte cuvinte, fiecare unitate suplimentară de consum de gaz “mușcă” mult mai puternic din import decât din producția internă. Asta e exact definiția vulnerabilității.

Politic, asta demontează sloganul „gazul ne face independenți” dacă în practică, la o creștere relativ modestă a consumului, importurile sar de patru ori mai repede decât cererea.
Asta înseamnă că independența este de vitrină, nu de sistem.

4. Electricitate. Consum +3%, producția internă hidro +46%, eolian +39%, importurile -16%, exporturile +8%

Aici tabloul e net mai bun. Datele arată că atunci când România are an hidrologic și eolian favorabil, dependența de import scade imediat, iar competitivitatea externă crește.

Asta spune două lucruri:

• regenerabilele, împreună cu hidro, au efect real asupra balanței externe, nu doar asupra imaginii;
• problema României nu este că “nu produce suficient curent”, ci că nu produce mereu când și unde trebuie, iar rețeaua și echilibrarea costă.

Deci da: cifrele susțin că o creștere bună de producție internă ieftină și fără combustibil importat reduce importurile și crește exporturile. Asta este un argument puternic împotriva discursului că regenerabilele ar fi doar „balast”. Așa cum nici contrarul nu este valabil, regenerabilele sunt totul. Nu. În lunile bune, ele eliberează sistemul de import. În lunile rele, ele încarcă sistemul de import.

5. Consumul casnic de electricitate scade cu 5%

Asta nu e neapărat eficiență. Poate fi, dar cel mai probabil este în bună măsură cerere distrusă de preț.

Adică gospodăriile nu consumă mai puțin pentru că au devenit brusc mai performante energetic, ci pentru că:

• evită consumul;
• amână utilizarea unor echipamente;
• reduc confortul;
• reacționează la factură, nu la modernizare structurală.

Asta e important pentru narativul public. Scăderea consumului casnic nu este automat o veste bună. Cel mai probabil însemna sărăcie energetică mascată.

6. Consumul tehnologic în rețele crește cu 24%

Asta este una dintre cele mai urâte cifre din tot setul. Un salt de 24% la consumul tehnologic în rețele sugerează:

• pierderi mai mari;
• dezechilibre de flux;
• costuri sistemice mai mari cu transportul și distribuția;
• posibil integrare mai dificilă a producției variabile;
• posibilă ineficiență operațională accentuată.

Dacă produci mai mult hidro și eolian, dar consumul tehnologic sare cu 24%, atunci o parte din câștigul brut este mâncat de rețea.

Asta nu e un argument împotriva regenerabilelor, ci împotriva lipsei de investiții eficiente în:

• rețele,
• digitalizare,
• echilibrare,
• flexibilitate,
• stocare,
• managementul congestiilor.

Nu sursa te trage înapoi, ci infrastructura rămasă în urmă.

Imaginea de ansamblu a cifrelor INS privind energia

Puse cap la cap, cifrele spun așa:

• cărbunele nu mai poate fi prezentat onest ca pilon de independență dacă importurile explodează deși necesarul scade;
• petrolul arată o slăbiciune pe lanțul valoric, mai puțin țiței, mai multe produse finite din afară;
• gazul arată vulnerabilitate imediată la creșteri moderate de consum;
• electricitatea din surse interne regenerabile și hidro îmbunătățește balanța comercială;
• gospodăriile consumă mai puțin probabil din presiune de preț, nu din prosperitate;
• rețelele devin un punct critic, iar costul real al sistemului se mută tot mai mult din producție în infrastructură și echilibrare.

Formula politică cea mai dură, dar corectă economic. Dacă cineva folosește aceste date ca argument pentru „să ținem cărbunele”, răspunsul corect este: ”Nu, aceste date arată exact opusul.
Arată că menținerea unor capacități vechi pe combustibili fosili nu garantează securitate, pentru că ajungi să imporți mai mult combustibil sau produs finit, în timp ce exact producția internă din hidro și eolian reduce importurile de curent și permite export.

Cu alte cuvinte: România nu suferă din prea multă tranziție energetică, ci din prea puțină tranziție făcută inteligent.

Nu am mers destul de repede pe: modernizare de rețea, flexibilitate, stocare, eficiență, capacități interne curate și ieftine, reducerea dependenței de combustibili importați.

Cifrele INS arată:

1. Cărbunele devine tot mai puțin un avantaj strategic.â
2. Petrolul arată dependență pe produse finite, nu autonomie.
3. Gazul rămâne vulnerabil la șocuri de consum.
4. Hidro + eolian pot reduce importurile de electricitate.
5. Populația taie din consum din cauza prețului mare
6. Rețeaua este una dintre marile probleme ascunse ale României.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI