de Jim O’Neill
LONDRA – Având în vedere întreaga incertitudine de astăzi din economia mondială, ni s-a reamintit că, pentru toți cei ce exercită autoritatea în economie, aceasta rămâne încă o știință socială. Multe evoluții majore din ultimul an s-au îndepărtat de prognoza consensuală, expunând limitările înțelegerii noastre. În special, mulți experți și specialiști în prognoză au prezis o recesiune în Statele Unite în acest an. Dar nu numai că am evitat asta (până acum); ultimele cifre ale inflației i-au determinat pe mulți dintre cei care prognozează vânzările să noteze probabilitatea ca o recesiune să se producă. Dintr-o dată, piețele financiare au ideea că factorii de decizie pot într-adevăr să obțină o aterizare ușoară: inflația revine la nivelul țintă (aproximativ 2%) fără a fi nevoie de o recesiune și de o creștere bruscă a șomajului. Piețele de acțiuni sunt astfel în creștere, în ciuda sentimentului remarcabil (și poate de înțeles) de precauție al investitorilor.
Totodată, situația de peste Atlantic răstoarnă previziunile. Deși economia Regatului Unit pare să fie în mod constant ascunsă – cu creșterea PIB-ului rămânând slabă – ea a evitat totuși o recesiune tehnică (definită ca două trimestre consecutive de creștere negativă). Următoarea surpriză pozitivă va fi o reducere bruscă a inflației? O problemă pe care pesimiștii (inclusiv Banca Angliei) se concentrează este inflația salarială, care generează comparații cu spirala salariilor-prețuri din anii 1970. Acel episod a inaugurat epoca lungă a ortodoxiei monetariste, care a impus ca măsurile stricte anti-inflație să aibă prioritate față de majoritatea celorlalte obiective de politică economică.
Având în vedere complexitatea situației macroeconomice a Regatului Unit, încă aștept să văd dacă noul optimism se menține. Merită să ne amintim că, înainte de pandemie și de războiul Rusiei în Ucraina, guvernul Regatului Unit era un susținător vocal al salariilor reale mai mari (ajustate la inflație). Acum, dorința sa este îndeplinită: reprezentanții pieței muncii sunt hotărâți să caute salarii nominale mai mari ca răspuns la creșterile bruște și neașteptate ale prețurilor de consum. Deci, factorii de decizie ar trebui să se roage pentru ca inflația generală să scadă semnificativ, deoarece acest lucru le-ar permite să pretindă reușita creșterii salariilor reale fără a fi nevoie de o creștere a salariului nominal.
O altă ironie, în Marea Britanie și în alte țări, este rolul creșterii monetare ca indicator principal al presiunii inflaționiste. În urma pachetelor mari de stimulente monetare și fiscale lansate în timpul pandemiei, comentatorii care se concentrează pe masa monetară au prezis, cu exactitate, că inflația va crește. Dar mulți dintre acești comentatori au spus același lucru în ultimul deceniu, ca răspuns la politicile monetare neconvenționale ale băncilor centrale. Prognozele lor au fost greșite până la sosirea COVID-19. Dacă sunt adevărați credincioși ai politicii monetariste, ar trebui să susțină o mai puțină înăsprire monetară acum când creșterea masei monetare a încetinit.
Între scăderea ușoară a prețurilor mărfurilor, creșterea monetară mai lentă, creșterile semnificative ale ratelor dobânzilor și stabilitatea generală a așteptărilor inflaționiste pe termen lung, văd motive întemeiate să mă alătur, cu prudență, taberei optimiste. Dar m-aș grăbi să adaug că bancherii centrali trebuie să rămână vigilenți pentru a se proteja împotriva oricărei reveniri în anii ‘70.
Ca întotdeauna, multe vor depinde de China. După ce guvernul și-a încheiat brusc politica „zero-COVID” la sfârșitul anului trecut, creșterea a crescut pentru scurt timp, iar analiștii s-au grăbit să-și revizuiască previziunile. Dar în ultimele trei luni, creșterea economică chineză a fost dezamăgitoare, forțându-i pe mulți să-și corecteze încă o dată previziunile.
Mai mult decât atât, nu există niciun semn de creștere a inflației în China, contestând mult timp susținuta ipoteză că China ar trece în cele din urmă de la deflație de export la inflație de export. Adevărat, unii ar putea spune că redirecționarea afacerilor și a investițiilor în afara Chinei va fi inflaționistă; dar am îndoielile mele, având în vedere că unele dintre aceste mișcări vor fi către țări cu costuri și mai mici decât China. În orice caz, factorii de decizie chinezi vor trebui în mod clar să abordeze slăbirea creșterii și a consumului, ca să nu mai vorbim de alte probleme majore, cum ar fi creșterea șomajului în rândul tinerilor.
Privind în perspectivă, o variabilă majoră de urmărit va fi cea a prețurilor globale ale mărfurilor, care au suferit o inversare surprinzătoare de la invadarea pe scară largă a Ucrainei de către Rusia. Dar nu este clar de ce s-a întâmplat asta sau dacă este de durată. Bănuiala mea este că au existat schimbări mai mari decât se aștepta către un consum eficient de energie și o adoptare mai largă a alternativelor decât ceea ce era prognozat. Dar vom avea nevoie de mai mult timp și de mai multe date pentru a stabili dacă acesta este într-adevăr cazul.
În ultimele două decenii, a fost la modă printre economiștii teoreticieni să presupună că economiile globale în exces au dus la o rată naturală mai scăzută a dobânzii. Deși îi respect pe mulți dintre cei care au susținut acest punct de vedere, nu am fost niciodată convins de el, deoarece am văzut ratele scăzute ale dobânzilor ca o consecință a unei inflații persistente mai scăzute decât se aștepta, care, la rândul său, a justificat politici monetare adaptate. Poate că acum realitatea începe să ajungă din urmă. Dacă da, „noua normalitate” pe termen lung ar fi într-adevăr mult mai normală. În cele din urmă, ratele dobânzilor ar rămâne peste nivelul real sau dorit al inflației.
Autorul:
Jim O’Neill, fost președinte al Goldman Sachs Asset Management și fost ministru al trezoreriei din Regatul Unit, este membru al Comisiei Pan-Europene pentru Sănătate și Dezvoltare Durabilă.
Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro
Drepturi de autor: Project Syndicate, www.project-syndicate.org
