Politica BCE a pașilor mici dar siguri

0
10
sursa foto: Institute for Research on Public Policy














De Melvyn B. Krauss

STANFORD – Luna aceasta, marile bănci centrale ale lumii “au călcat accelerația” și au anunțat planuri de înăsprire a politicii monetare. Dar a existat o excepție notabilă: Banca Centrală Europeană (BCE), care spune că nu intenționează să majoreze ratele dobânzilor în 2022, deși cunoaște bine riscurile inflaționiste de astăzi.

În schimb, acum se așteaptă ca Rezerva Federală a SUA (Fed) să majoreze dobânda de politică de trei ori în 2022, iar Banca Angliei și-a majorat deja rata principală de politică cu 15 puncte de bază. Mai mult, pentru a-și ține promisiunea anterioară că nu va majora ratele până când nu își va desfășura bilanțul, Fed va înfrâna masiv achizițiile lunare de active.

Înseamnă asta că BCE este „blândă față de inflație”, ocupând o poziție anormală în rândul principalelor bănci centrale ale lumii? Este oare cel mai bine vândut tabloid din Germania, Bild, îndreptățit să-i acorde președintelui BCE, Christine Lagarde, numele batjocoritor „Doamna Inflație” ?

Nu și nu. În timp ce Bild poate reflecta cu acuratețe viziunea tradițională germană conform căreia inflația este tot ce contează în politica monetară a BCE, această perspectivă este iremediabil depășită în Europa anului 2022.

Lagarde înțelege că retragerea stimulentelor monetare după o criză poate fi o sarcină grea. Creșterea prea rapidă a ratelor dobânzilor ar putea distruge uniunea monetară prin creșterea costurilor de împrumut și prin înăbușirea recuperării statelor membre puternic îndatorate precum Italia, Spania și Grecia. Economiștii numesc acest lucru „risc de fragmentare”. Fragmentarea zonei valutare este o problemă cronică pentru zona euro, deoarece, spre deosebire de Fed și BOE (Bank of England- Banca Angliei, n.trad.) – ambele sunt susținute de o singură autoritate fiscală – , BCE operează cu 19 autorități fiscale independente.

Este posibil ca acest lucru să fi fost cel mai important în mintea lui Lagarde la conferința de presă din decembrie, unde a explicat că gradualismul (politica de a atinge un scop mai degrabă prin pași treptați decât prin schimbare drastică) este necesar pentru a evita o „tranziție brutală” la o politică monetară mai restrictivă. Nu este surprinzător că acea declarație a provocat un răspuns grosolan din partea președintelui Bundesbank, Jens Weidmann, cunoscut pentru ale sale “ieșiri viguroase”. În mod similar, Christian Lindner, noul ministru german de finanțe, spune că la Berlin există temeri din ce în ce mai mari că sensibilitatea BCE la costurile de împrumut ale statelor membre puternic îndatorate ar conduce-o să retragă stimulentele prea lent.

Într-un fel, Lindner are dreptate. Într-adevăr, Lagarde nu se grăbește să înăsprească politica monetară, din cauza preocupării sale pentru menținerea intactă a uniunii monetare, pe măsură ce stimulul este redus. Asemeni unui cadru medical profesionist, ea nu vrea să grăbească procesul de dezobișnuire a unui dependent de un drog puternic. Și nu vă înșelați, politicile de stimulare ale BCE au avut un efect puternic asupra economiei, care, la rândul ei, a devenit dependentă de acestea.

Întotdeauna abilă politic, Lagarde înțelege că într-o regiune care a creat un fond de redresare de 750 de miliarde de euro (850 de miliarde de dolari) pentru a menține uniunea monetară unită, o politică monetară care amenință să divizeze uniunea nu ar fi bine pentru public. O abordare abruptă ar fi la fel de imprudentă din punct de vedere politic, pe cât ar fi din punct de vedere economic.

Italia este în prezent cea mai mare sursă potențială de risc de fragmentare, cu o datorie publică de 2,6 trilioane de euro și o lungă istorie de instabilitate politică. Gestionarea acestor condiții necesită o manipulare foarte atentă. Până acum, investitorii par mulțumiți de conducerea premierului italian Mario Draghi. Dar ei se tem că instabilitatea politică va reveni dacă Draghi va alege să candideze la președinție (în general un rol mai ceremonial) după plecarea iminentă a lui Sergio Mattarella din această funcție.

Piețele financiare s-au cutremurat deja după raportul de sfârșit de an a lui Draghi prezentat într-o conferință de presă la începutul acestei luni, când a sugerat că șederea lui în funcție s-ar putea să se încheie în curând. Dar investitorii ar trebui să se relaxeze, pentru că există doar o mică șansă ca Draghi să devină următorul președinte al Italiei. Cel mai probabil, sugestia făcută la conferința de presă a fost o tactică de a contracara două dintre cele mai mari sindicate din Italia, Confederația Generală a Muncii Italiană (CGIL) și Uniunea Muncii Italiană (UIL), în urma apelului lor la grevă generală cu câteva zile înainte de un vot parlamentar pentru aprobarea unei cruciale legi bugetare. Fostul președinte al BCE devenit politician știe cu șiretenie că uneori amenințarea cu renunțarea la funcție așterne un drum mai lin.

Este de la sine înțeles că efortul lui Lagarde de a gestiona riscul de fragmentare al zonei euro va fi mult mai ușor dacă predecesorul ei la cârma BCE rămâne în postul său actual până la expirarea mandatului său în 2023. În opinia mea, el va face exact asta. Dar unele încurajări suplimentare de la Bruxelles și Berlin ar putea contribui în mare măsură la asigurarea faptului că Draghi rămâne în postul său – și că redresarea europeană rămâne pe drumul cel bun.

Melvyn B. Krauss este profesor emerit de economie la Universitatea din New York.

Copyright: Project Syndicate, 2021

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here