Mohamed A. El-Erian
Un medic foarte apreciat își asumă îngrijirea unui pacient cu deficiențe cronice, care devine din ce în ce mai slab și mai vulnerabil. Tratamentul îndelungat al pacientului nu numai că devine mai puțin eficient; acum introduce și efecte secundare dăunătoare. Există o abordare mai bună, dar aceasta nu este disponibilă la spitalul noului medic. Și în unitățile unde este disponibil medicii sunt prea distrași pentru a se ocupa de caz.
Noul doctor este Christine Lagarde, fostul director general intens admirat al Fondului Monetar Internațional, care îl va succeda în curând pe Mario Draghi în funcția de președinte al Băncii Centrale Europene (BCE). Provocarea acesteia va fi evitarea unui al doilea deceniu pierdut caracterizat printr-o creștere redusă, insuficient de incluzivă a zonei euro. Modul în care pacientul se află sub îngrijirea ei – și dacă poate determina guvernele cheie din zona euro să ofere tratamentul necesar – va defini nu doar moștenirea ei, ci și cea a lui Draghi.
Acum există puține îndoieli că economia europeană pierde avânt. Prognosticul anterior, excesiv de optimist, al unui stimulent de creștere susținut a dat în sfârșit cale realității sumbre potrivit căreia atât curenții structurali cât și cei ciclici doboară activitatea economică. Părerea generală anterioară cu privire la estimările de creștere de aproximativ 2% pentru anul 2019 converg acum la în jur de 1%; ar putea merge chiar mai jos..
Urmează o conștientizare mai amplă că Europa riscă să sufere ceea ce economiștii numesc „creștere în ritmul cel mai scăzut”. În astfel de condiții, creșterea poate rămâne pozitivă, dar va fi insuficientă pentru a răspunde cerințelor altor forțe: buzunare de îndatorare excesivă, creșterea cererii de servicii sociale, necesitatea unei infrastructuri mai bune și adâncirea furiei populare, polarizarea politică și înstrăinarea.
Mai mult decât atât, condițiile, de neconceput înainte, care ar putea submina însăși integritatea unui sistem de piață, vor deveni brusc posibile – chiar probabile. Ratele negative ale dobânzilor în Europa, de exemplu, nu par să fie inversate prea curând. Mai rău, în ceea ce este deja o economie cu deficiențe structurale, europenii încă trebuie să se ocupe pe deplin de impactul nociv al tensiunilor comerciale globale, care au lovit industriile dependente de export din Germania – puterea regiunii – cel mai greu.
În ciuda tuturor acestor evoluții negative, autoritățile europene continuă să se bazeze pe un singur răspuns: politica monetară neconvențională care implică rate negative ale dobânzilor și achiziții la scară largă de valori mobiliare (relaxare cantitativă sau QE). Pentru a fi siguri, această abordare a fost eficientă pentru a ține în frâu o criză a datoriilor care amenința atât uniunea monetară, cât și moneda unică la începutul deceniului. Dar s-a dovedit din ce în ce mai ineficientă în promovarea creșterii economice sustenabile.
Îngrijorările față de dependența prelungită a BCE pe același medicament vechi au crescut, chiar și în cadrul BCE, din cauza creșterii gradului de conștientizare a efectelor dăunătoare ale ratelor negative ale dobânzii. Ratele negative pot reduce furnizarea serviciilor de protecție financiară pe termen lung (precum asigurările de viață și produsele de pensionare) gospodăriilor europene, ceea ce afectează securitatea economică. Încurajează asumarea excesivă a riscurilor, ceea ce poate duce la o instabilitate financiară. Și promovează o alocare ineficientă a resurselor în întreaga economie.
În măsura în care aceste riscuri sunt reale și tot mai importante (ceea ce cred eu că sunt), pentru BCE va fi din ce în ce mai dificil să continue urmărirea aceleiași politici în fața nemulțumirilor și a presiunii politice din ce în ce mai mari. Dar pur și simplu nu poate sta nemișcată, având în vedere deteriorarea economiei europene. Și abia poate lua în considerare opțiunea de a anula politicile neconvenționale din ultimul deceniu, deoarece acest lucru ar ridica riscul de perturbări economice și financiare imediate.
Trilema pierdere-pierdere-pierdere a BCE poate fi soluționată doar printr-o abordare globală comprehensivă procreștere atât la nivel național, cât și regional, implicând măsuri care nu sunt disponibile băncilor centrale. Țările europene au nevoie de reforme structurale mai profunde – inclusiv modernizarea infrastructurii și reînnoirea utilajelor și recalificarea lucrătorilor – pentru a spori productivitatea atât a capitalului, cât și a forței de muncă. Acolo unde este posibil, aceștia ar trebui să urmărească un stimulent fiscal și să rezolve devierile persistente ale datoriei care înăbușă motoarele de creștere existente și împiedică apariția unora noi. Și la nivel regional Europa trebuie să-și extindă și să-și îmbunătățească arhitectura politicii, nu în ultimul rând prin completarea uniunii bancare și soluționarea diferențelor de lungă durată în ceea ce privește integrarea fiscală.
Speranța este acum ca Lagarde– cu amestecul său excepțional de abilități interpersonale, rețele profesionale și experiență în politică națională și internațională – să înceapă stimularea pivotului de care Europa are nevoie. Provocarea este una ce ține de voința politică, nu de inginerie, iar realizările recente ale lui Lagarde la FMI – unde a pus în evidență implicațiile economice ale prejudecății de gen și ale schimbărilor climatice – arată că este capabilă să introducă schimbările necesare.
Acest lucru nu înseamnă să reducem amploarea și complexitatea provocărilor cu care Draghi s-a confruntat. Sunt reale și s-au integrat profund în structura economiei politice a Europei. Cu toate acestea, nu sunt insurmontabile. Lagarde aduce un set de competențe deosebit de bine adaptate noii sale poziții și preia frâiele în momentul potrivit pentru ca Europa să facă schimbările necesare pentru a evita o a doua decadă pierdută. Moștenirea ei va fi acum legată de cea a lui Draghi, a cărui promisiune curajoasă în 2012 de a face „tot ce trebuie” pentru a salva euro a fost umbrită de amenințarea reînnoită de recesiune și instabilitate financiară.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2019.
