Ne jucăm cu focul

0
8


Avem o criză de sănătate publica, o criză economică și riscăm să aprindem una nouă: o criza a datoriei publice. Punând ultimele știri în context este ca și cum ne jucăm cu chibriturile pe întuneric într-un depozit de benzină.

Prin context mă refer la moțiunea de cenzură care ar reduce semnificativ capacitatea Guvernului de a evita o creștere masivă a cheltuielilor publice. Astfel, odată trecută, moțiunea de cenzură ar lua dreptul Guvernului de a da Ordonanțe de Urgență (OuG), iar fără ele la 1 septembrie costurile cu pensiile cresc cu 40%, ceea ce se traduce într-un impact bugetar de 6 miliarde de euro doar în 2021. Odată acordate, aceste drepturi de pensie nu mai pot fi luate înapoi. Și nu, nu cred că guvernarea și legiferarea prin ordonanțe de urgență este un lucru sănătos, pentru asta avem Parlament; însă în plină pandemie, și în contextul în care doar așa putem evita situații mult mai dificile le pot accepta agilitatea din punct de vedere legal.

Trebuie spus de la început foarte clar și răspicat: fără modificarea legislației actuale, la câteva zile după 1 septembrie România va fi retrogradata de agențiile de rating la categoria junk/nerecomandat pentru investiții iar costurile de finanțare ale României ar crește semnificativ. Nu este o predicție, este o certitudine, este o observație de bun simț economic. Costul de finanțare al României ar crește semnificativ, iar finanțarea s-ar obține din ce în ce mai dificil, pentru că am deveni un debitor riscant, cu riscuri în creștere în ceea ce privește capacitatea de rambursare. Ar însemna și presiuni pe curs, pentru că în timp ce unii finanțatori doar vor crește dobânzile la care accepta să împrumute România alții vor căuta să „fugă” de noi, vor căuta să își vândă repede deținerile actuale de active locale (inclusiv titluri de stat) și să își schimbe leii pe valută, pentru a investi în alte țâri cu perspective mai bune. Și asta nu pentru că sunt oameni răi, ci pentru că România ar deveni o țară riscantă, o țară sub-investment grade, deci nerecomandată investițiilor. Unii ar putea fi chiar forțați să își vândă activele și să iasă din România, pentru că reglementările prudențiale aplicabile le pot cere să investească doar în active cu rating minim „investment grade”, deci nu în România retrogradata (ne putem gândi la un fond de pensii din Europa de vest de exemplu).

Poate vă întrebați de ce, ce treabă are ce facem noi cu banii atât timp cât plătim dobânzile la timp. Vin cu perspectiva unui fost investitor, fost manager de investiții al unui fond mare de pensii private care investea în active locale, majoritar titluri de stat, dar si in afara tarii, știu cum gândeam atunci și cum gândeau alți investitori ca noi.

Datoria publică a României era de aproximativ 35% din PIB înainte de începerea pandemiei, odată cu creșterea cheltuielilor sanitare și a celor de sprijin pentru protejarea locurilor de muncă și odată cu scăderea economiei și a veniturilor bugetare, deficitul a explodat: ultima rectificare arată 8,6% deficit anul acesta. Pe această direcție ce era 35% va ajunge la peste 50% în 2-3 ani iar cu legislația actuală privind creșterea pensiilor ar fi o chestiune de timp până ar trece de 60%. Piețele nu ne vor permite să ne îndatorăm fără limită. Abordarea investitorilor  este simplă: dacă avem capacitate să le returnăm împrumuturile “fără emoții” ne finanțează, dacă nu, nu. Iar dacă pare că suntem la mijloc, deci am putea rambursa dar cu ceva emoții (avem capacitate de rambursare dar mică sau în scădere) atunci vor cere dobânzi pe măsura, mari, pentru că își asumă riscuri. Iar adevărul este că fără a fi siguri de capacitatea lor de rambursare nici noi nu prea ne-am împrumuta cunoscuții.

Și se mai uită la ceva investitorii: la sănătatea bugetului public și la cât de repede pot fi corectate deficitele. Ponderea cheltuielilor publice fixe în total venituri al statului era anul trecut de 84%! Deci 84% din cheltuieli nu sunt în controlul statului pentru că fie se numesc salarii ale bugetarilor fie se numesc pensii și ambele nu pot fi reduse. Cu legislația actuală ponderea ar continua să crească, putându-se ajunge rapid în situația în care Statul să nu își poată acoperi cheltuielile fixe din venituri, deci să nu poată funcționa fără împrumuturi, chiar și cu investiții zero, ceea ce este absurd. România trebuie nu doar să aibă și să exercite capacitatea de a redresa problemele structurale ale finanțelor publice dar trebuie și să convingă finanțatorii de asta, altfel aceștia ne vor evita, vor investi în altă parte a lumii, împrumutând târî credibile.

Când vine vorba de sănătatea bugetului public putem face o paralelă interesantă cu bugetul personal: 31,7% din PIB au fost veniturile statului anul trecut. Anul acesta, la ultima rectificare, ne uităm spre un deficit de 8,6% din PIB, deci împrumuturile sunt 27% din venituri (8,6% raportat la 31,7%, sau cât se împrumuta statul peste venituri) iar la acestea se adaugă plata împrumuturilor din trecut, care trebuie și ele plătite. Dacă am aplica același calcul la nivel personal, la un salariu de 3500 de lei (să zicem), lunar am împrumuta 950 de lei, lună de lună. Asta doar pentru a acoperi cheltuielile lunare. Ar trebui să facem și alte credite noi, pentru plata creditelor contractate în lunile și anii trecuți, refinanțări să le spunem. Este ca și cum am trăi 100 de zile pe an doar pe datorie. Nu sună și nu este, sustenabil deloc, n-am reuși să o ducem foarte mult astfel, însă exact aceasta este situația bugetului public.

Mai trebuie să subliniez un lucru foarte important: îmi doresc pensii decente pentru părinții și bunicii noștri, și-au adus contribuția, și-au plătit partea și au construit țara, cu bune și cu rele, însă ce înseamnă decent? De ce 40% creștere și nu 80%? sau 10%? A existat o discuție serioasă pe acest subiect? Desigur că ar fi frumos ca seniorii noștri să aibă pensii ca în Germania sau Italia, însă una este să iți dorești alta este să iți permiți, ne-am permite oare? Din păcate eu nu îmi aduc aminte de o asemenea discuție.

Mai trebuie și echilibru, pentru că (mai) mulți bani la pensii înseamnă (mai) puțini bani la educație, la sănătate, la autostrăzi și fără ele tinerii vor pleca în străinătate, rămânând întrebarea de unde vor veni acești bani dacă din contribuțiile tinerilor/celor apți de muncă nu? Și bătrânii merg la spital, și își vor nepoții sănătoși, educați și nu plecați în Spania. Iar sistemul public nu este un sistem cu acumulare, nu are bani puși deoparte pentru plata pensiilor din viitor (cum fac pensiile private) ci transfera contribuțiile angajaților actuali, lună de lună, pensionarilor actuali. Deci în discuția (ipotetică dar necesară) de mai sus ar trebui să amintim și demografia, emigrația și îmbătrânirea populației dar si eficienta, mai ridicata in opinia mea, a unui sistem privat de pensii cu acumulare, cu care poate am avea o sansa mai buna la “pensii ca in străinătate”.

In ultimii 1-2 ani a tot apărut întrebarea dacă există bani pentru creșterea pensiilor: deficit înseamnă că ești pe minus, că trebuie să împrumuți, iar deficitul României nu doar că există, dar este nesustenabil de mare iar Casa de Pensii este și ea tot pe deficit. Există deci bani?

Sistemul public de pensii nu este sustenabil, nu era nici înainte de pandemie, însă cu atât nu este nici acum: cu creșteri de beneficii și contribuții mai scăzute (da, economia privată suferă, rata șomajului este așteptată să crească deci mai putini angajați și mai puține contribuții) dezechilibrul acestuia este în creștere.

Blocând dreptul Guvernului de a da OuG-uri, prin moțiune de cenzură, decidenții politici elimina orice posibilitate de ajustare a creșterii punctului de pensie la mai puțin de 40%, punând economia românească pe o traiectorie foarte periculoasă, costisitoare și plină de riscuri, unele numite mai sus, generând dezechilibre majore, greu, dureros și obligatoriu de corectat în anii ce vin și aducând riscuri asupra stabilității financiare. Forțele politice ar trebui să coopereze pentru evitarea unui asemenea scenariu însă realitatea electorala este că tocmai ele ne-au adus în aceasta situație.

Există desigur o ultima posibilitate, a unui sprint între moțiune și OuG, urmând ca pe 31 august să vedem dacă un potențial OuG dat înaintea moțiunii încă „stă în picioare” și nu este invalidat de Parlament.

Pentru mine este foarte clar: ne jucăm cu focul! periculos chiar. Rămâne doar întrebarea dacă ne vom reveni la rațiune sau vom scăpa chibritul aprins pe jos, de asta depinde viitorul acestei țări.

Cristian I. Popa, CFA este membru al Consiliului de administrație al BNR și membru al Consiliului Asociației CFA România.

Opinia prezentă îi aparține autorului și nu reprezintă poziția BNR sau CFA.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here